Toamna mi-a pictat sufletul 

sursa: afremov.com

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet  o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe „vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. „Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt. 
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții. 

Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.

Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea…continuare

Copilării de toamnă…

Azi ai luat în sfârșit haturile în mâna ta, nu-i așa, draga mea? Ai încărcat trăsura cu blocuri imense de granit pe care le-ai așezat apoi cu grijă pe intregul cer. Din ele modelezi cu măiestrie diamante de mărimi diferite. Dar toate sunt umede și reci. Ai ferecat soarele undeva într-un colț de noapte cu un lacăt meșterit dintr-o jumătate de stea. Nu trebuie să-ți întrerupă creația. Ai fost bună și blândă și dulce cu el până acum. L-ai lăsat să-și facă de cap. Știind că nu mai are mult de zăbovit prin locurile astea, ne-a copleșit cu toate razele pe care le mai avea. Mi-a mângâiat fruntea, mi-a încălzit sufletul și m-a rugat să înțeleg că a venit vremea să se odihnească puțin. Doar o clipă…de câteva luni. Mi-a promis că o să mă viziteze din când în când, doar dacă îi promit că nu voi încerca să-l opresc când va trebui să plece și nici nu-l voi certa dacă îmi va trimite doar vreo două fiice de-ale lui, raze blânde, dar abia născute. 

Nici nu știu cum poate fi atât de îngăduitor. Îți amintești cum în urmă cu ceva timp, îl boscorodeam zilnic, de dimineața până seara? Ba că e prea puternic, ba prea pătimaș, ba că face exces de zel! 

„Ma sufoci! Nu te mai suport!” – i-am spus într-o zi caniculară, pe tărâmuri îndepărtate -. 

„Îmi vei duce dorul cândva” – îmi răspunse șoptit printr-o adiere blândă -. Și așa a fost! 

Uff, te-am supărat vorbindu-ți atâta despre soare, nu-i așa? De-aia trântești și bufnești așa stâncile  alea pe cer? Nu, nu sunt supărată pe tine! Uite, chiar azi, când ai decis să plângi, eu mă bucur că ai venit! Lacrimile tale curate îmi spală sufletul, îmi cern gândurile și-mi lasă inima ușoară. Întind palma și opresc câteva. Ca de obicei, au atâtea de povestit! Le simt cum se contopesc  vibrând cu pielea mea, dăruindu-mi o energie nebănuita! Pe cele rămase încă în palmă le las să-și continue drumul spre pământul reavăn deja. Trebuie să potolească setea  crizantemelor! Sunt prințesele tale iubite, flori nobile care-mi oferă atât de multă bucurie!

Cu o ceașcă de cafea aburinda în mâna, privesc fascinată bătrânul nuc din fața casei. Cât de frumos l-ai pictat! Cu puțin verde din ochii mei, cu câteva șuvițe arămii din părul meu și cu mulți stropi furați de la soare. Niciun pictor din lume n-ar putea face un tablou atât de miraculos! 
 Știi frunza aceea, jumătate verde, jumătate galbenă, care se legăna ieri nepăsătoare plutind prin aer și pe care am prins-o înainte să atingă pământul? Era atât de fericită că se poate odihni în sfârșit! Obosise de cât a ținut piept soarelui și vântului și ploilor repezi de vară…

Continui să plângi încet, liniștit. Aș vrea să-ți sorb lacrimile toate și să le așez într-un colț de suflet. Să iau câte una ori de câte ori am nevoie să adap un vis ori să alung un gând cenușiu. Sau le transform în zâmbete albastre care să muște cu putere tristețea rătăcită într-un început de zi. Ori, le fac săgeți și le trimit să străpungă norii adunați la sfat de prea mult timp. 

Oh, plângi în hohote acum… Probabil de fericire că ți-ai intrat în drepturi pe deplin! Eu, am mai făcut o ceașcă de cafea în care am pus un fir de scorțișoară, am ieșit pe terasă și te privesc cu nesaț și lăcomie. Îmi hrănesc inima cu tine și îți urez, abia acum din suflet, bine-ai venit! 

Help?

1. or 2.

Care-i mai…”bună”, clară, mai…fotografie. Sunt făcute cu două dispozitive diferite, dar în aceleași condiții. Rezoluția e aprox. aceeași la ambele. Sunt doar fotografii…amatoresti, dar mi-ar plăcea să aflu care dispozitiv…”șutează” mai bine🙂 Precizez că  nu sunt editate în niciun fel.

1

2.

Mi-e toamna azi…

sursa:pinterest.com

Mi-e toamnă azi…
Numai puțin.
Și îmi zâmbește roș-gălbui,
Un vechi refren… nu-l mai retin.
În vârf de deal,
Gutui.
Mi-e toamnă azi…
Numai un strop.
Un colț de cer mai azuriu
Acoperit de-un nor miop.
Pământul încă-i fraged,
Viu.
Mi-e toamnă azi…
O picătură.
Un strat de frunze arămii
Se scaldă suav în arătură.
Tu, zâmbet cald,
Să vii!