Toamnă

Sursă foto: colecție personală

Tu.. nu înțelegi toamna..
Tu ești o vară cu soare perpetuu și arzător care se insinuează în mintea mea pârjolindu-mi sinapsele. Un soare care nu doar încălzește blând, ci arde cu o furie a neîmplinirii, pătrunzător, mânios, permanent. Ești o vară cu ploi acide care purifică gândurile până la eliminare, unind rămășițele într-unul singur. O vară cu vânt fierbinte care întețește dorul, mărindu-l exponențial cu fiecare adiere, crescând la infinit fără nicio putință de a fi controlat, micșorat, decimat. Ațâți, aprinzi, arzi, mistuiești.


Dar nu înțelegi toamna.
Toamna aia ce renunță, de bunăvoie în cele din urmă, la verdele naturii și vai, atât de dureros la albastrul vieții. Care acceptă resemnată a purta doar nuanțe stacojii, brune, ruginii. Toamna aia care după ce, într-o dulce nostalgie a verii, arde cu putere prin reminiscențele ultimelor raze lăsate în urmă, se înfurie de-atâta neîmplinire și-și cheamă vântul aprig, plângând apoi cu lacrimi reci până la inundarea sufletului. Acea toamnă care mângâie cu blândețe frunzele galbene și portocalii pe care le îndrumă dansând către pământul reavăn ce le va servi drept culcuș permanent. Aceeași toamnă care foarte curând va îngropa aceleași frunze, fără remușcare, sub un strat de nămol și de gheață. Toamna aia care e un mic univers haotic, capricios și paradoxal, însuflețit de o ordine scrupuloasa. Toamna care zâmbește pe jumătate și lăcrimează pe o altă jumătate, înghețată în mijlocul unor flăcări ce nu se sting niciodată.


Dar tu nu înțelegi toamna.

Buchet

Mănunchi de litere-aruncate
Pe portative înjghebate
Din linii frânte sau curbate,
Ce vor sa fie-n seamă luate
Drept axioma generală
Pentru secunda ancestrală,
Pentru ființa naturală,
Pentru iubirile de-o vară.
Mănunchi de litere lipite
Pentru cuvinte potrivite
Pe coli albastre tipărite,
Sau drept pe suflet scrijelite.
Cu ură, lacrimi sau iubire,
Cu fir întins de amintire
Cu patimă sau nepăsare,
Cu stropi de gânduri sau uitare.
În versuri simple așezate,
Sau în poeme complicate,
Te pot ucide jumătate,
Sau poți trăi-n eternitate.
Și-n toate visele brodate
Mănunchi de litere-înnodate.

Anormal

Un pas înainte,
Doi pași înapoi,
Valsăm pe dansul nerecunoasterii
Dintre noi.
Opuși ai normalului,
Creați din suma nopților pierdute
Printre visuri nerealizate,
Înecați în gânduri tăcute,
Ne învârtim în cerc
Pregătiți de luptă
Ca doi cocoși puțin ilegali;
Clipim în secunda neîntreruptă
Total anormali.

Amânare

Amânăm sentimente pentru următorul mileniu
ca să eludam clipa în care
inima ar putea fi sfâșiată,
ignorată
și supusă durerii
pe care numai apusul unei iubiri
o poate naște.
Frica e obeza.
Lângă ea nu mai încap
gândurile pașnice,
nici visele năstrușnice,
nici măcar picătura de speranță
încăpățânată și insistentă
care aproape întotdeauna își face loc
prin labirintul minților ferecate.
A venit mileniul următor
Și alegem drept motto
regretul.
Și soarta care – nu-i așa? –
ne-a furat emoțiile
și voința
și neuronii
și le-a aruncat pe undeva de negăsit.
Le vom găsi în cealaltă lume,
noi, frumoase, neuzate
și complet inutile.

Reflecții

Sursă foto: Google Images

Tăcerile ți-s pline de-nțelesuri
Adesea rătăcite printre gânduri,
Cu toată agonia pusă-n versuri
Nu poți citi iubirea printre rânduri.

Cuvintele ți-s scumpe la vedere;
Bijuterii închise-ntr-un sipet
Cu lanțuri ruginite ce-n cădere
Sugruma lacătul ce-ți bate-n piept.

Lumina greu răzbate printre șoapte,
Ermetic sufletu’-i închis,
Îți iei puterea de la noapte
Și visul tainic e învins.

De-atâta ieri e plin în tine;
– regret tardiv și inutil-
Și-atâta frică ți-e de mâine
Ca de coșmar, unui copil.

Adună-ti lacrimi din cuvinte,
Cu praf de vise suflă-n gând,
Ascultă-ti inima și simte
Dorul din șoapte renăscând.