Rebelul

Soul

El nu ține cont de tine. Nu ține cont de nevoile tale, de rațiunea ta, de gândurile tale. Nu ține cont de simpatii sau antipatii, de aroganță, de bine sau rău, de suspiciuni, de naivitate. Nu există un răspuns corect sau unul greșit. Nu te întreabă, nu-ți cere aprobarea.. nu-ți cere nici măcar părerea, ca mândră posesoare a lui care te găsești.
El doar ia ce are nevoie. Cu patimă, cu tumult de emoții, cu război de sentimente. Ia totul așa cum e, la pachet. Fără analiză asupra trecutului, fără să ia în seama frustrările tale interioare. Doar cere, iar și iar, apoi ia tot ce crede el ca are nevoie.
Cu el, ești întotdeauna ca într-un montagne-russe. Pe culmile extazului sau la porțile iadului. Într-o clipă, într-o zbatere de pleoapa. Iar tu.. tu nu ai nicio putere în fața lui. Doar te lași legănata între agonie și extaz, aplaudând sau dimpotrivă, înjurând de mama focului, implorandu-l să înceteze, să aleagă una din două, să se stabilizeze. Să tacă..
Dar tu știi deja că n-o s-o facă.. Nu poate. El, SUFLETUL, căci despre el este vorba, are propria-i voință, căruia tu, om rațional și plin de (pre)judecăți îi ești veșnic subjugat. Sufletul, DACĂ îl ai, îți e stăpân atotputernic. Te poți minți spunându-ti că el n-ar exista fără tine și astfel tu ești stăpânul. Dar te înșeli. El te-a ales, iar tu ai doar privilegiul de a-l purta.
Și are meritul de a nu face zgomot când se rupe. Se fărâmițează uneori în mii de bucățele minuscule în cea mai deplină tăcere. Tu poți urla sau poți distruge totul în calea ta din cauza durerii. El se retrage în lăcașul lui și începe procesul de vindecare. Tu, de fiecare dată crezi ca n-o să te mai ridici. El însă știe că fiecare ruptură, fiecare suferință, fiecare cicatrice, îl va face mai puternic, mai înțelept, mai responsabil față de tine. Posesorul său. Datorită lui, sufletului, trăiești, mori și înviezi de mai multe ori într-o singură viață. Așadar, nu te supăra pe el și mai presus de toate, ascultă-l! De fiecare dată. DACĂ îl ai..

Nostalgia prostiei

Citeam deunăzi o postare. Pe Facebook, evident, care prezenta nostalgia iernilor în care aduceam în casă rufele înghețate și mirosul proaspăt al acestora de la dezghețare până la uscare. Comentariile variate, diversificate, colorate și bineînțeles, în asentimentul postării. Ba că nu mai avem zăpadă (doh?), ba că există mașini de uscat rufe 😮, etc.
Păi zăpadă o să avem. Calmați-vă, e abia jumătatea lui noiembrie! Am eu așa un feeling că vom avea zăpadă din plin. Troiene chiar! Nu-mi amintesc să fi avut vreo iarnă fără măcar o zăpadă. Așa că cine te oprește să NU mai bagi rufele în uscător, ci sa le întinzi afară?Oh, vai, locuiești la bloc 😱 Parcă existau totuși balcoane, nu 🤔? Și acoperiș. Și grădinița din fața blocului. Sau întinzi pur și simplu o sfoară la fereastra de la bucătărie și lași câteva haine sa înghețe.. așa, de nostalgie măcar.
Cine îți interzice să iei o sanie și sa dai fuga într-un sat apropiat și sa cauți un derdeluș, să ții zăpada în mâini până nu-ți mai simți buricele degetelor, sau sa te bați cu bulgări, sau să faci „îngerași” pe zăpadă? Crezi că te va alerga cineva cu o mătura în mână, pentru că „ai îndrăznit” să te dai cu sania pe derdelușul lui?
Cine nu-ți da voie să te bucuri de iarnă, sau de oricare alt anotimp că tot veni vorba, cine îți interzice să-ți retrăiești nostalgiile și te ține legat cu lanțuri de telefonul sau calculatorul ăla prin care te plângi zilnic altora care, la fel ca tine, se hrănesc cu părerile de rău și compătimire internautilor neputincioși.
Eh, cum cine? Lenea, comoditatea, mentalitatea, nevoia de aprobare și nevoia de apartenență la turmă. Pardon, la grup.
Dacă asemenea lucruri simple, firești și FOARTE realizabile, ni se par imposibil de înfăptuit, cu cele care necesită cu adevărat muncă, efort și plecat din fața Facebook – ului, cum facem?
Ah, știu cum facem! Învinuim primarul, suspendam parlamentul, renegăm președintele și-o punem de-o revoluție. Pe Facebook, bineînțeles, doar n-o să tremurăm de frig. E totuși iarnă și cine știe cum ne prinde pe stradă zăpada aia pe care n-o mai avem.
De când s-a format nația asta, singurul care i-a prins esența a fost Lăpușneanu – proști, da’ mulți! –
Pentru că „dacă vrei cu adevărat să faci ceva, vei găsi o cale, dacă nu, vei găsi o scuză” – Frank Banks.

Supă de cuvinte

Supă de cuvinteCuvintele fug. De mine, către mine, nici eu nu mai știu. Năvălesc, zboară, se zbuciuma, se tăvălesc. Le-aș așeza cuminte, simetric, într-o matrice de stropi de ploaie. Le-aș desena caligrafic din fire de iarbă stropite cu rouă neînceputa. Le-aș mătura cu vântul de primăvară și le-aș risipi printre frunzele de toamnă.
Cuvintele au putere. O prea mare putere. Pentru că totuși.. Până și cuvintele pot exprima aparență. Ceea ce am vrea să se vadă, să se creadă, să se înțeleagă.. Ele nu exprimă neapărat adevărul. Nici măcar adevărul ăla subiectiv al fiecăruia dintre noi. Cuvintele pot atât de ușor distruge sau înălța. Separat sau împreună, cuvintele pot fi ajustate, modelate și îmbinate astfel încât să ofere o supradoză de fericire, nebunie, chin, extaz, agonie..
Cuvinte spuse la nervi și aproape imediat regretate, cuvinte spuse dintr-o prea mare bucurie și pe care am vrea sa le luăm înapoi după ce trece momentul euforic, cuvinte spuse din răutate sau cuvinte spuse din prea multă generozitate și mărinimie. Și prin puterea cu care au fost investite, lasă urme.

Dar oare nu noi le împuternicim fără măsură luându-le în seamă pe fiecare în parte, ridicându-le la rang de adevăr absolut, alegând să le credem pe fiecare, lăsându-le să ne biciuiasca sau, după caz, să ne alinte ego-ul?
Noi le dăm puterea, sau ele ne dau putere? Ar trebui să le lăsăm să ne conducă? Am putea sa ne opunem? Nu, nu sunt întrebări retorice.

Să nu uiți

Plouă. Sigur că plouă; e toamnă, e aproape noiembrie, pământul își reclamă dreptul la odihnă.
Colecționez zile. De toamnă, de vară, de orice.. Provocarea e să reușesc ca fiecăreia dintre ele să-i dau un sens. Un contur. O tema. Un plasture. O vindecare. Un echilibru. O iluzie.
Să fiu ploaie. Să curăț, să mângâi, sa hrănesc. Să aduc aminte, să aduc dor, să pun zâmbet, să șterg lacrimi. Să cotropesc parcul și banca. Să întorc timpul. Să opresc timpul.

Banca din parc Adun dimineți reci, le scutur de brumă și le usuc pe fotoliul de lângă sobă. Le încălzesc cu o ceașcă de cafea și le colorez cu cele câteva raze de soare puse bine încă din vară. Măcar câteva zile de vară iluzorie ca să îndulcească tranziția.
Strâng nopți rebele și răzvrătite. Ele, nopțile, se lasă cel mai greu îmblânzite. Sunt negre și agitate și mereu neliniștite. Nu vor ceai, nu vor lumină, nu vor nici măcar stele. Se lungesc și se opun cu înverșunare oricărei încercări de adormire. Încerc să le ademenesc cu planuri de schimbare, le citesc povești cu final fericit, le pun muzică relaxantă. Cu greu, spre dimineață, se dau prinse și legănate pe picioare, adorm.
Și vin din nou diminețile. Tot mai reci. În curând nici ele nu se vor mai lăsa cosmetizate cu raze iluzorii dintr-o vară de mult plecată. Atunci voi aduna toate zilele înghețate și le voi încălzi cu amintirea acelei ierni ce a părut o primăvară veșnică. Îți amintești?
Ce e autentic nu se sfârșește niciodată! Să nu uiți…

Aproape toamnă

Și nori și ploi și toamne se adună,
Și lacrimi mute cântă în furtună,
Și curcubee-ntinse ca o strună
Pledează verii ca să mai rămână.

Se sting lumini, ca stele să se-aprindă,
Și ne uităm în cer ca-ntr-o oglindă,
Ne pierdem în trecuturi interzise
Și-ntreg prezentu’-i plin numai cu vise.

E-aproape toamnă iar și-n noi,
Și-n suflet parcă-i tot mai rece,
Ne-ascundem iar de vânt și ploi
Și ne mirăm cum timpul trece.

Însă nici timpul, nici distanța
Lumina n-o s-o poată învinge
Dacă inima o convinge
S-o întrețină cu speranța…