Post-vară

„E atât de scurtă vara” şi asta cel puțin, a fost (este) plină de fenomene meteorologice care mai de care mai dubioase care mie nu-mi par deloc tocmai naturale. Pe mine luna august mă bagă mereu într-o… hai să nu-i zic depresie; melancolie, nostalgie post-vară. Sau pre-toamnă. În august realizez mai mult decât oricând că timpul aleargă într-un sprint neobosit şi perpetuu, iar pe mine mă epuizează un amărât de maraton la pas pe cărările astea atât de întortocheate ale vieții mele insignifiante. În august mă gândesc invariabil la cât de scurtă-i vara şi la cat de rapid şi barbar se apropie iarna.

Vara asta am dat o fugă la munte. Mai scurt decât anul trecut din lipsa de timp dar nah… Locuri splendide, mirifice de care n-aş fi vrut să mă despart, deşi oricum locuiesc practic, la poale de munte. Locuri maiestuoase, cu viață proprie în care timpul pare că se odihnește la umbra copacilor. Păcat că sunt locuite. Oamenii nu încetează să mă oripileze. Prin nepăsare, nesimțire şi mai ales prin felul în care îşi arogă dreptul de a stăpâni minunăția asta de natură. 

Cascada Urlatoarea

Vara asta mi-am pus experiența la bătaie ajutând un prieten să-şi demareze o mică afacere. Mă voi ocupa în continuare de bunul mers al acesteia pentru un an de zile, timp de 14-16 ore pe zi. Așadar timpul meu liber va deveni puțin spre deloc. Totuși, la anul pe vremea asta, sper că mă voi ocupa de propria mea mică afacere. Experiența nu e niciodată prea multă;  zilnic ai ceva de învățat, în fiecare minut al zilei. Dacă  vrei.

Vara asta am învățat (încă o dată) că răbdarea e o condiție absolut indispensabilă pentru supraviețuire. Lucru destul de greu pentru impulsivitatea şi nerăbdarea ce mă caracterizează. Cum spuneam, mereu ai de învățat. 
Vara asta am cunoscut răutatea umană în forma ei cea mai gratuită, pură şi absolută. Dorința malefică a oamenilor de a distruge alți oameni mă lasă interzisă. Când ştii că oamenii ăia îți sunt rude, te întrebi serios dacă nu cumva ai aterizat în locul ăsta din greșeală în timpul unei călătorii spațiale eșuate. Ba chiar îți pui la îndoială propria-ți bunătate şi te întrebi, ştiind că n-ai făcut rău niciodată cu bună ştiință nimănui, cum de eşti înconjurat de atâta răutate. Pentru o persoană empatică, răutatea celor din jur e atât de extenuantă încât îşi dorește să moară, doar să nu mai simtă. E şi mai rău când răutatea o vizează direct.
Şi uite-aşa (aproape) a trecut vara. Fiecare dintre noi ne continuăm viața în micuța şi îngusta lume pe care ne-o creăm, fără să luăm seama la ce se întâmplă dincolo de ea, la cei ce deasemenea locuiesc în lumile lor mici, sau la cei care nu au o lume a lor, ci trăiesc în derivă, la cheremul altora sau al sorții. Părem a nu băga în seamă tragediile ce se petrec zilnic mai aproape sau mai departe de noi. Atenția ne e deturnată cu bună ştiință către lucruri insignifiante, încurajând astfel pe cei ce ştiu şi pot 
să-şi îndeplinească liniștiți planurile care, de cele mai multe ori, duc la distrugerea celor mulți, în folosul celor puțini şi puternici.

Am mai aflat şi că o oarecare stare de ignoranță îți dă o oarecare stare de fericire. N-as renunța însă, pentru nicio fericire, la puterea conferită de cunoaștere. Chiar dacă puterea aia o am doar asupra mea. În altă ordine de idei, am ajuns la concluzia că nu-mi doresc neapărat nimic mai mult şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce am. Şi că e suficient atât. 

Lucrul Acela

Sursă foto: webcultura.ro

Text publicat  prima dată pe Webcultura.ro

Lucrul acela, pe care îl căutăm cu toții în permanență și pare că nu reușim a-l găsi vreodată. Lucrul acela… îmi scapă termenul pe moment…
E acel lucru pe care îl simți în prima dimineață de primăvară adevărată; atunci când, după o rece, înghețată și îndelungată iarnă, soarele se arată mandru, în toată splendoarea sa și simți cum ți se dezmorțește trupul, dar mai ales, cum ți se încălzește sufletul.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când îți privești părinți; îi vezi cu câtă dragoste și grijă te înconjoară și se străduiesc să te pregătească pentru viață în așa fel încât tu să găsești întotdeauna Lucrul Acela. Și gândești atunci: „ce bine că sunt, ce bine că-i am, pentru că mulți sunt aceia care nu-i mai au sau nu i-au avut niciodată aproape”.
E acel lucru pe care îl simți atunci când îți vezi copilul zâmbind, atunci când îi simți micuțele brațe în jurul gâtului tău în cea mai inocentă și plină de dragoste îmbrățișare. Și-ți trec atunci prin fața ochilor minții, toți acei copii părăsiți și uitați care n-au simțit vreodată căldura sufletească, astfel n-au simțit nicicând… Lucrul Acela.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când, după o lungă călătorie prin soarele dogoritor, te poți opri să bei o cană cu apă rece. Apoi te poți spăla și curăța, pentru că ai apă și sunt atât de mulți oameni pe acest Pământ care plătesc scump pentru ea.
E acel lucru pe care ar trebui să-l simți în fiecare dimineață când te trezești. Pentru că respiri, pentru că ești sănătos și stă în puterea ta să faci ca fiecare zi să fie unică și specială. Viața însăși este un mare dar și nu trebuie nesocotit.
Ar trebui poate să renunțăm puțin la ego-ul nostru de oameni superiori, să facem puțină curățenie în suflet astfel încât să facem un loc în care să punem un sipet. Să adunăm în acel sipet toate Aceste Lucruri laolaltă. Poate, doar poate, vom înțelege atunci că Lucrul Acela pe care îl căutăm neobosiți peste tot, îl avem în permanență cu noi, în noi. Și vom afla atunci că Lucrul Acela se numește Fericire.

Nucul cel Bătrân

În fiecare dimineață, privirea îmi cade inevitabil pe Nucul cel Bătrân. E gol acum.  Frunzele l-au părăsit ca pe un proscris. Unele s-au ținut cât de strâns au putut, sperând să-i țină companie peste iarnă. Nucul nu a fost de acord și a început a se scutura blând, fără să le certe, până s-au desprins toate. Unele au rugat vântul să le ducă departe, supărate că au fost alungate. Cele mai multe s-au așezat cuminți, în liniște, chiar sub crengile pe care le împodobiseră vreme de câteva luni. Acum așteaptă împăcate moartea care le va naște din nou în primăvară. 

El însă, Nucul, rămâne pe loc să vegheze, drept, cu picioarele adânc înfipte în pământ, iar capul atât de sus, aproape de nori. Stăruitor, solemn, consecvent. Îndură cu stoicism ploaie, vânt, ger, secetă, caniculă. Își Tace cu putere bucuria, tristețea… Inspiră artiști. Pictori, poeți, povestitori îi ascultă poveștile pe care apoi le desenează în culori sau în cuvinte. Vorbește tuturor cu drag, dar mai ales sufletelor. Ce păcat însă că nu toți îl pot auzi… 

Ar putea să renunțe. Ar fi atât de simplu să refuze hrana oferită de Pământul-Mamă. Să se lase astfel ars de razele soarelui de vară pe care Cerul-Tata i le dăruiește cu prea mult patos, uneori. S-ar putea lăsa răpus de furtuni și vânt. S-ar întoarce astfel în brațele Pământului-Mama pentru odihnă. Alege totuși să-și îndeplinească destinul și nu oricum, ci bucurând privirile oamenilor cu verdele-i pur, în fiecare primăvară. Umplând borcanele gospodinelor cu dulceața roadelor sale în fiecare apus de vară. Dăruind veverițelor drăgălașe hrană suficientă pentru iarna ce se naște câte puțin în fiecare zi. Își pregătește apoi o mulțime de povești cu tâlc. Să fie… Poate, poate se va găsi cineva care să-l asculte. Și mai mult decât orice, să-l priceapă…

Undeva în spatele său, un tei mai tânăr pare că cere povață pentru desfrunzire. 

„- Nu te grăbi. Toți copacii își pierd frunza mai devreme sau mai târziu. Chiar și cei tineri. Dar nu toți o mai primesc înapoi primăvara…”

De niciunde se naște în mintea mea o întrebare naivă, copilărească: oare dacă oamenii ar asculta mai mult decât ar vorbi, ar primi înapoi visele pierdute? 

Tu știi să asculți copacii?

Oameni

Toleranța
sursă foto: huza.org

Știu că-s la modă titlurile lungi dar, cum spunea Oscar Wilde, „moda e o formă de urâțenie atât de intolerabila, încât simțim nevoia de a schimba ceva la ea la fiecare 6 luni”.

Și sinceră să fiu, nici nu știu cum să încep articolul ăsta. Ideile se rostogolesc cumva in mintea mea, amestecate, fără cap sau coadă, dar fiecare cu însemnătatea ei. Nu scriu despre asta pentru că e subiectul zilei; oricum părerea mea nu este importantă, nu poate schimba probabil nimic, nici nu va fi prea citită. Scriu pentru că mă copleșește nedreptatea ce se produce. Ah, da, viața e nedreaptă… De fapt nu, viața nu e nedreaptă, oamenii sunt nedrepți iar această  nedreptate se răsfrânge atât asupra lor cât și asupra celor ce-i înconjoară. 

Așa cum nu înțeleg nevoia oamenilor de a se discuta (PE LA SPATE) unii pe alții, așa nu înțeleg nici nevoia intrinsecă unora de a ști în fiecare moment ce se întâmplă în viața, în patul, în bucătăria altora. 

În lipsă de argumente reale și mai ales raționale, majoritatea îi dă înainte cu familia tradițională.  Care înseamnă ce, în zilele noastre și în contextul social-economic actual? Căutați statistici și demonstrați că nu înseamnă: o mulțime de divorțuri după câțiva  ani de la căsătorie  (de multe ori după doar câteva luni), familii cu un părinte sau chiar ambii alcoolici sau consumatori constanți de alcool și chiar droguri, copii abandonați prin centrele de plasament sau pur și simplu pe străzi, familii fără educație  (fie ea culturală, socială, sexuală) din care ajung pe lume copii ce vor rămâne analfabeți și inadaptati social toată viața lor. Și astea NU sunt excepțiile, ci regula, cu atât mai mult în România. 

Nu știu dacă realizați faptul că o familie care dorește să adopte un copil, trebuie să treacă printr-un lung proces de verificări, evaluări și confirmări. Familia respectivă va fi monitorizată mereu, astfel că va trebui să-i asigure copilului cel mai bun trai și  cea mai bună educație pentru a-l putea păstra.  Vă dați seama că cel puțin jumătate din familiile „normale” din România și-ar pierde pe loc copiii și dreptul de a procrea dacă ar fi astfel monitorizați?  

Oh, am auzit chiar varianta cum că acei copii vor fi îndoctrinați și vor deveni și ei homosexuali, neavând dreptul de a alege. Deci homosexualitatea e o boală.  Contagioasă pe deasupra!  Eu vă întreb: ce alegeri dați voi copiilor în momentul în care le băgați pe gât doctrinele voastre religioase, îi forțați să se adapteze și să se supună regulilor voastre, îi obligați să accepte binele și răul și diferența dintre ele așa cum o înțelegeți voi. Cu ce e asta diferit?  Ah da, homosexualii nu sunt normali.. Căci voi atotputernicilor decideți normalitatea prin, cum altfel, dictatură. Pentru că așa ați fost crescuți și educați. – Asta cu educația e relativă…- Sau vă e teamă că aceste familii ar deveni un exemplu de comportament și de iubire?  Sper că măcar atât realizați: homosexualii decid întemeierea unei familii pentru că se iubesc, nu pentru unul are un cont gras la bancă.  De fapt nu realizați, deoarece voi i-ați redus la un act sexual „nepotrivit”. Asta pentru că voi n-ați visat niciodată la un sex anal, nici măcar cu o femeie, pentru că voi sunteți atât de cucernici și de normali… Pupați în schimb cu drag moaște pline de viermi.

 Vă deranjează paradele lor? V-ați urmărit paradele voastre în care vă înjurați și vă călcați în picioare ca să apucați o pupatura pe curul unui schelet sau pentru o cana de aghiazma? 

Toleranța a ajuns a fi un lux, o virtute de care prea puțini oameni mai sunt capabili. V-ați pus o secundă în locul lor? Ce-ați face dacă ai voștri copii ar fi homosexuali?  I-ați renega, nu-i așa? I-ați dezmoșteni și i-ați alunga… Orice, doar să nu vă deranjeze lumea perfectă în care aveți iluzia că trăiți.  Încă nu am auzit un singur argument rațional împotriva căsătoriilor gay. Doar scuze firave pentru apărarea familiei tradiționale și perfecte care nu există nici măcar în filme sau în cărți.  Asta-i penibil și total anormal. Doar că e la modă discriminarea și o folosiți permanent pe absolut orice nu intră în bula de săpun a normalității voastre. 

Eu zic așa: să vă ferească Moș Crăciun de unirea tuturor categoriilor discriminate împotriva normalității voastre. Sau asta e teama voastră principală? 

Toamna mi-a pictat sufletul 

sursa: afremov.com

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet  o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe „vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. „Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt. 
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții. 

Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.

Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea…continuare