Matrix

Numere. Cifre. Statistici. În fond, la cam atât suntem reduși. O cifră într-o multitudine de peste 7 miliarde de alte cifre. În rest, nu prea suntem de luat în seamă. Ne mai păcălim noi zicându-ne că am fi mai puternici unindu-ne, dar în fapt, chiar și așa uniți, nu suntem mai luați în considerare decât o turmă de oi care traversează o cale ferată. Adică le manipulezi prin toate mijloacele să traverseze cât mai repede ca să nu le calce trenul. Ori că le iei cu binișorul, ori că țipi, urli și le agiți bâta deasupra capului – că deh, sunt doar oi – scopul final e să se spună că ai avut grijă de ele. Că nu le-a călcat trenul. Pentru că sunt, uneori, utile. Cam așa e și cu masele de oameni. Și ce pretenție mai avem noi să fim luați în seamă de către „statisticieni”, când noi înșine nu luăm seama unul altuia..

Astfel, nu înțeleg de unde ideea asta cum că o situație de criză ne-ar apropia ca indivizi, ne-ar face mai buni, bla, bla. Dimpotrivă, din propriile-mi observații, constat (nu cu mirare) că situația de criză ne face doar mai individualiști, mai dezinteresați, foarte puțin toleranți cu orice, plini de prejudecăți, răzvrătiți, ofuscati, nepoliticosi, să continui?
Mda, începusem să scriu câteva exemple concrete dar m-am răzgândit și am șters. E inutil și mi se face silă amintindu-mi-le.

Așadar, poate că niște unii ar trebui să nu se mai plângă atât de vocal că nu-și pot inaugura noul automobil deoarece Mall-ul e închis și să privească mai întâi în jurul lor, poate reușesc să constate cât de insignifianta le e problema. Iar niște alții, care pot și mai ales, care trebuie, să ia seama acelora care pentru ei sunt doar cifre într-o matrice. Să-și amintească faptul că nu sunt doar ciobani la oi, ci sunt lideri aleși să ordoneze și să pună în valoare acele cifre ca să nu se instaureze haosul.

Pe de altă parte, să nu ne mai mințim spunându-ne că suntem egali și la fel. Pentru că nu suntem. În afara faptului că suntem umani umblatori pe două picioare, nu suntem egali în nimic. Nu suntem tratați cu egalitate și nu tratăm nici noi cu egalitate. Nu ne putem dezbrăca de toate prejudecățile oricâte ore de meditație și dezvoltare personală am face. N-avem cum. E natural și în firea lucrurilor să fie așa. Nu putem tolera totul și pe toată lumea. Nici nu e de dorit. Nu gândim la fel, nu simțim la fel, nu trăim la fel. Dar există un lucru pe care fiecare dintre noi îl poate face și care ar mai ameliora, poate, într-o oarecare măsură, situația generală dacă am ține seama de el.

Dacă nu poți face cuiva un bine, măcar nu-i face rău.

Partajează asta:

Urma lăsată de piesa lipsă a unui puzzle care se mărește secundă după secundă și devine o gaură neagră. Adâncă, avida și înfometata și care face ca distanța dintre două bătăi ale inimii să se întindă spre infinit și ca însuși pulsul să devină incert.

Lava care erupe cu forța miilor de ani de sedimentare și se revarsă cu furie pârjolind trecutul, prezentul și viitorul, reducându-le până la stadiul de cenușă haotică fără speranța de renaștere a Phoenix-ului.

Abisul fără sfârșit în care se îngroapă de bunăvoie și nesilite de nimeni toate visele, gândurile, speranțele, dorințele, prea obosite să se mai întindă către suprafață după gura de aer dătătoare de viață.

Ăsta-i dorul!
Și chiar dacă uneori ți-e dor să-ți fie dor, mai bine să nu-i simți vreodată produnzimea, intensitatea, nemurirea și mai ales durerea.
Azi e ziua lui.

Povești nepovestite

Automatisme

Deschizi ochii ca la un semn. Precum un ceas deșteptător pus să sune. Nu contează că ai dormit două, trei sau șapte ore. Ora la care te trezești e aceeași în fiecare dimineață. Te gândești să verifici totuși automatismul ăsta și scoți alene telefonul de sub pernă. Îți amintești cum ca ai citit nu știu unde că dormitul cu telefonul sub pernă provoacă nu știu ce afecțiuni. Ha! Ce să zic! În ziua de azi până să și respiri provoacă nu știu ce afecțiuni.. Pui degetul în lăcașul pentru amprentă să deblochezi telefonul. Acesta vibrează supărat și refuză sa se deblocheze. Ai greșit degetul. Iti amintești că ai schimbat amprenta acum câteva zile și ca un semn de împăcare, folosești delicat degetul care trebuie. Rulezi prin notificări: câteva e-mailuri, ceva mesaje pe grup, zile de naștere și alte asemenea de la Facebook. Neinteresat. Îl blochezi și-l bagi sub pernă gândindu-te să mai stai cinci minute și să visezi la nemurirea sufletului.
Îți amintești că de fapt voiai să vezi ce oră e, dar ai uitat asta imediat ce ai deschis telefonul preocupandu-te de notificări. Te uiți din nou, pe ecranul de blocare de data asta, ca să fii sigur că privești ceasul fără să te pierzi din nou prin cine știe ce aplicație. Mda, aceeași oră ca în fiecare dimineață. Te bucură mărunt și vinovat faptul că nu ți-a murit ceasul interior. Încă.

Simți că lipsește ceva și-ți vine în minte mirosul intens al espresso-ului de fiecare dimineață. Nici nu-ți dai seama când ai și ajuns la bucătărie și ai dat drumul aparatului să se preîncălzească. Însă faptul că ai mai lenevit în pat câteva minute în stare de trezie, amintește organismului să-și ceară doza de nicotină. Nu ai răbdare să curgă cafeaua în ceașcă, așa că-ți aprinzi țigara cu același automatism cu care te trezești în fiecare dimineață la aceeași oră. Savurezi adânc, cu intensitate primul fum. Îți amintești că doar ce ți s-a spus ca „tutunul e un reflex păgubos”. Eh, o fi… Realizezi că e totuși una dintre micile și puținele tale plăceri „vinovate”.
Pui o jumătate de linguriță de miere în cafea și o amesteci absent privind pe fereastră. Decizi că vei bea cafeaua afară, printre flori. Deși e o dimineață răcoroasă, e soare și te gândești că aerul curat o să-ți limpezească mintea. Speri, cel puțin.

Te așezi neatent în leagăn, închizi ochii și pui capul în fața soarelui. Absorbi cu nesaț razele acestuia. Și liniștea. E momentul tău, doar al tău și al soarelui. Și al florilor din spatele tău. Vântul se îndură de mica ta bucurie și stă cuminte pitit printre frunze fără să adie măcar. Pisica cu multă blană, cum o numești tu, nu e deloc interesată de momentul tău meditativ și se alintă insistent de picioarele tale. Te apleci, o scarpini absent pe cap, dar nu o iei lângă tine. E momentul tău și simți că ai nevoie de tine. De care „tine”, te întrebi tăcut..

Bineînțeles, te năpădesc amintiri ca în fiecare zi. Unele te fac să zâmbești, altele, cele mai multe, te întristează. Constați (a câta oara?) că trăiești prea mult în trecut. Uneori visezi timid la viitor. Dar pare un viitor atât de firav, de îndepărtat, de imposibil, încât renunți. Prezentul nu-l zărești. Nu-l vrei. Nu-ți place. E ca și cum te privești pe tine de undeva de sus. Doar corpul tău trăiește prezentul. Mintea, sufletul, sunt în altă dimensiune, în altă epocă, în alt timp. Știi în sinea ta ca probabil de aici vine și nefericirea, neîmplinirea. Dar de asta deja nu-ți mai pasă de mult timp. Te cunoști suficient cât să știi că nu poți fi decât ceea ce ești. Nu poți simții.. ce nu simți. Ți-e lehamite din nou de lipsa curajului de care dai dovadă. Bah, te-ai obișnuit și-ți spui cu hotărâre că oricum nu contează. Sufletul însă..

Lasă, uite, s-a răcit cafeaua. Mai aprinzi o țigară și te joci cu fumul care dansează haotic în lumina soarelui. Fumul se împrăștie, la fel și magia momentului tău cu tine. E timpul să-ți începi cum se cuvine rutina zilnică. Îți spui că vei reveni în același loc spre amiază, cu o carte. Și poate.. și mâine dimineață..

Rebelul

El nu ține cont de tine. Nu ține cont de nevoile tale, de rațiunea ta, de gândurile tale. Nu ține cont de simpatii sau antipatii, de aroganță, de bine sau rău, de suspiciuni, de naivitate. Nu există un răspuns corect sau unul greșit. Nu te întreabă, nu-ți cere aprobarea.. nu-ți cere nici măcar părerea, ca mândră posesoare a lui care te găsești.
El doar ia ce are nevoie. Cu patimă, cu tumult de emoții, cu război de sentimente. Ia totul așa cum e, la pachet. Fără analiză asupra trecutului, fără să ia în seama frustrările tale interioare. Doar cere, iar și iar, apoi ia tot ce crede el ca are nevoie.
Cu el, ești întotdeauna ca într-un montagne-russe. Pe culmile extazului sau la porțile iadului. Într-o clipă, într-o zbatere de pleoapa. Iar tu.. tu nu ai nicio putere în fața lui. Doar te lași legănata între agonie și extaz, aplaudând sau dimpotrivă, înjurând de mama focului, implorandu-l să înceteze, să aleagă una din două, să se stabilizeze. Să tacă..
Dar tu știi deja că n-o s-o facă.. Nu poate. El, SUFLETUL, căci despre el este vorba, are propria-i voință, căruia tu, om rațional și plin de (pre)judecăți îi ești veșnic subjugat. Sufletul, DACĂ îl ai, îți e stăpân atotputernic. Te poți minți spunându-ti că el n-ar exista fără tine și astfel tu ești stăpânul. Dar te înșeli. El te-a ales, iar tu ai doar privilegiul de a-l purta.
Și are meritul de a nu face zgomot când se rupe. Se fărâmițează uneori în mii de bucățele minuscule în cea mai deplină tăcere. Tu poți urla sau poți distruge totul în calea ta din cauza durerii. El se retrage în lăcașul lui și începe procesul de vindecare. Tu, de fiecare dată crezi ca n-o să te mai ridici. El însă știe că fiecare ruptură, fiecare suferință, fiecare cicatrice, îl va face mai puternic, mai înțelept, mai responsabil față de tine. Posesorul său. Datorită lui, sufletului, trăiești, mori și înviezi de mai multe ori într-o singură viață. Așadar, nu te supăra pe el și mai presus de toate, ascultă-l! De fiecare dată. DACĂ îl ai..

Nostalgia prostiei

Citeam deunăzi o postare. Pe Facebook, evident, care prezenta nostalgia iernilor în care aduceam în casă rufele înghețate și mirosul proaspăt al acestora de la dezghețare până la uscare. Comentariile variate, diversificate, colorate și bineînțeles, în asentimentul postării. Ba că nu mai avem zăpadă (doh?), ba că există mașini de uscat rufe 😮, etc.
Păi zăpadă o să avem. Calmați-vă, e abia jumătatea lui noiembrie! Am eu așa un feeling că vom avea zăpadă din plin. Troiene chiar! Nu-mi amintesc să fi avut vreo iarnă fără măcar o zăpadă. Așa că cine te oprește să NU mai bagi rufele în uscător, ci sa le întinzi afară?Oh, vai, locuiești la bloc 😱 Parcă existau totuși balcoane, nu 🤔? Și acoperiș. Și grădinița din fața blocului. Sau întinzi pur și simplu o sfoară la fereastra de la bucătărie și lași câteva haine sa înghețe.. așa, de nostalgie măcar.
Cine îți interzice să iei o sanie și sa dai fuga într-un sat apropiat și sa cauți un derdeluș, să ții zăpada în mâini până nu-ți mai simți buricele degetelor, sau sa te bați cu bulgări, sau să faci „îngerași” pe zăpadă? Crezi că te va alerga cineva cu o mătura în mână, pentru că „ai îndrăznit” să te dai cu sania pe derdelușul lui?
Cine nu-ți da voie să te bucuri de iarnă, sau de oricare alt anotimp că tot veni vorba, cine îți interzice să-ți retrăiești nostalgiile și te ține legat cu lanțuri de telefonul sau calculatorul ăla prin care te plângi zilnic altora care, la fel ca tine, se hrănesc cu părerile de rău și compătimire internautilor neputincioși.
Eh, cum cine? Lenea, comoditatea, mentalitatea, nevoia de aprobare și nevoia de apartenență la turmă. Pardon, la grup.
Dacă asemenea lucruri simple, firești și FOARTE realizabile, ni se par imposibil de înfăptuit, cu cele care necesită cu adevărat muncă, efort și plecat din fața Facebook – ului, cum facem?
Ah, știu cum facem! Învinuim primarul, suspendam parlamentul, renegăm președintele și-o punem de-o revoluție. Pe Facebook, bineînțeles, doar n-o să tremurăm de frig. E totuși iarnă și cine știe cum ne prinde pe stradă zăpada aia pe care n-o mai avem.
De când s-a format nația asta, singurul care i-a prins esența a fost Lăpușneanu – proști, da’ mulți! –
Pentru că „dacă vrei cu adevărat să faci ceva, vei găsi o cale, dacă nu, vei găsi o scuză” – Frank Banks.