#Colectiv

*

V-ati dus de-un an; mult prea curând s-a stins scânteia vieții voastre,

Și ați plecat cu toți lăsând durere-n sufletele noastre. 

Încrezători în tinerețe ați vrut doar viața s-o trăiți, 

Nu soarta tristă-a fost de vină, ci nepăsarea lor, să știți! 
Hâde bătrâne, puturoase, ce-s gâtuiti de cruci din aur

V-acuză din ai lor bolizi că v-ați dat viața la balaur,

Că muzica ce-o ascultați venită-i din adâncul negru 

Și sunteți singuri vinovați; că sufletul nu vi-i integru…
Nu i-ar răbda prea mult pământul, să aibă și-ei aceeași soartă, 

Durerea voastră s-o resimtă căci astăzi nimeni nu-i mai iartă,

Nici Dumnezeu, pe care hoții se laudă că îl slujesc,

Dar vor plăti! Rotundă-i roata de când îi neamul omenesc! 
Știu, voi ne priviți acum cu milă căci luminați frumos în pace,

Iar noi rămas-am în mocirlă și porcii-și umplu a lor troace

Cu-a noastre suflete-osândite să-ndure silă și dispreț,

Căci cei ce-ar trebui s-ajute ne-au transformat azi în nutreț! 
Nu am uitat, nu vom uita ce-a trebuit să pătimiți,

Pe ei nu-i vom ierta nicicând, osândei veșnice-s sortiți, 

Iar voi de sus, din lumi mai bune, sclipind etern pe-un cer feeric

Să luminați a noastre minți, să ne trezim din întuneric! 

* – Nu e o compoziție neapărat literară. Mi-am pus frustrarea în versuri ca să  nu încep a înjura ca un birjar. În proză . 

Oameni

Toleranța
sursă foto: huza.org

Știu că-s la modă titlurile lungi dar, cum spunea Oscar Wilde, „moda e o formă de urâțenie atât de intolerabila, încât simțim nevoia de a schimba ceva la ea la fiecare 6 luni”.

Și sinceră să fiu, nici nu știu cum să încep articolul ăsta. Ideile se rostogolesc cumva in mintea mea, amestecate, fără cap sau coadă, dar fiecare cu însemnătatea ei. Nu scriu despre asta pentru că e subiectul zilei; oricum părerea mea nu este importantă, nu poate schimba probabil nimic, nici nu va fi prea citită. Scriu pentru că mă copleșește nedreptatea ce se produce. Ah, da, viața e nedreaptă… De fapt nu, viața nu e nedreaptă, oamenii sunt nedrepți iar această  nedreptate se răsfrânge atât asupra lor cât și asupra celor ce-i înconjoară. 

Așa cum nu înțeleg nevoia oamenilor de a se discuta (PE LA SPATE) unii pe alții, așa nu înțeleg nici nevoia intrinsecă unora de a ști în fiecare moment ce se întâmplă în viața, în patul, în bucătăria altora. 

În lipsă de argumente reale și mai ales raționale, majoritatea îi dă înainte cu familia tradițională.  Care înseamnă ce, în zilele noastre și în contextul social-economic actual? Căutați statistici și demonstrați că nu înseamnă: o mulțime de divorțuri după câțiva  ani de la căsătorie  (de multe ori după doar câteva luni), familii cu un părinte sau chiar ambii alcoolici sau consumatori constanți de alcool și chiar droguri, copii abandonați prin centrele de plasament sau pur și simplu pe străzi, familii fără educație  (fie ea culturală, socială, sexuală) din care ajung pe lume copii ce vor rămâne analfabeți și inadaptati social toată viața lor. Și astea NU sunt excepțiile, ci regula, cu atât mai mult în România. 

Nu știu dacă realizați faptul că o familie care dorește să adopte un copil, trebuie să treacă printr-un lung proces de verificări, evaluări și confirmări. Familia respectivă va fi monitorizată mereu, astfel că va trebui să-i asigure copilului cel mai bun trai și  cea mai bună educație pentru a-l putea păstra.  Vă dați seama că cel puțin jumătate din familiile „normale” din România și-ar pierde pe loc copiii și dreptul de a procrea dacă ar fi astfel monitorizați?  

Oh, am auzit chiar varianta cum că acei copii vor fi îndoctrinați și vor deveni și ei homosexuali, neavând dreptul de a alege. Deci homosexualitatea e o boală.  Contagioasă pe deasupra!  Eu vă întreb: ce alegeri dați voi copiilor în momentul în care le băgați pe gât doctrinele voastre religioase, îi forțați să se adapteze și să se supună regulilor voastre, îi obligați să accepte binele și răul și diferența dintre ele așa cum o înțelegeți voi. Cu ce e asta diferit?  Ah da, homosexualii nu sunt normali.. Căci voi atotputernicilor decideți normalitatea prin, cum altfel, dictatură. Pentru că așa ați fost crescuți și educați. – Asta cu educația e relativă…- Sau vă e teamă că aceste familii ar deveni un exemplu de comportament și de iubire?  Sper că măcar atât realizați: homosexualii decid întemeierea unei familii pentru că se iubesc, nu pentru unul are un cont gras la bancă.  De fapt nu realizați, deoarece voi i-ați redus la un act sexual „nepotrivit”. Asta pentru că voi n-ați visat niciodată la un sex anal, nici măcar cu o femeie, pentru că voi sunteți atât de cucernici și de normali… Pupați în schimb cu drag moaște pline de viermi.

 Vă deranjează paradele lor? V-ați urmărit paradele voastre în care vă înjurați și vă călcați în picioare ca să apucați o pupatura pe curul unui schelet sau pentru o cana de aghiazma? 

Toleranța a ajuns a fi un lux, o virtute de care prea puțini oameni mai sunt capabili. V-ați pus o secundă în locul lor? Ce-ați face dacă ai voștri copii ar fi homosexuali?  I-ați renega, nu-i așa? I-ați dezmoșteni și i-ați alunga… Orice, doar să nu vă deranjeze lumea perfectă în care aveți iluzia că trăiți.  Încă nu am auzit un singur argument rațional împotriva căsătoriilor gay. Doar scuze firave pentru apărarea familiei tradiționale și perfecte care nu există nici măcar în filme sau în cărți.  Asta-i penibil și total anormal. Doar că e la modă discriminarea și o folosiți permanent pe absolut orice nu intră în bula de săpun a normalității voastre. 

Eu zic așa: să vă ferească Moș Crăciun de unirea tuturor categoriilor discriminate împotriva normalității voastre. Sau asta e teama voastră principală? 

Se poartă alb-negru 

Se poartă alb-negru
pe ceruri și-n gand
și-n zorii de zi
și-n primul cuvant,
cerneala aleargă,
pigment nu-și găsește,
iar pana (tot albă)
cuvântul greșește
speriată de ploaie-n
sincopa-i vioaie;
sub norul integru
se poartă alb-negru.
În negru și alb
se-mbracă pământul,
de doliu-i e negrul,
dansează cu vântul,
fractali de lumină
se sparg de catarge
aruncă-n abisuri
molatice alge;
cuvântul se-adună,
dar pana din mână
scârțâie slab
în negru și alb.

Toamna mi-a pictat sufletul 

sursa: afremov.com

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet  o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe „vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. „Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt. 
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții. 

Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.

Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea…continuare

Copilării de toamnă…

Azi ai luat în sfârșit haturile în mâna ta, nu-i așa, draga mea? Ai încărcat trăsura cu blocuri imense de granit pe care le-ai așezat apoi cu grijă pe intregul cer. Din ele modelezi cu măiestrie diamante de mărimi diferite. Dar toate sunt umede și reci. Ai ferecat soarele undeva într-un colț de noapte cu un lacăt meșterit dintr-o jumătate de stea. Nu trebuie să-ți întrerupă creația. Ai fost bună și blândă și dulce cu el până acum. L-ai lăsat să-și facă de cap. Știind că nu mai are mult de zăbovit prin locurile astea, ne-a copleșit cu toate razele pe care le mai avea. Mi-a mângâiat fruntea, mi-a încălzit sufletul și m-a rugat să înțeleg că a venit vremea să se odihnească puțin. Doar o clipă…de câteva luni. Mi-a promis că o să mă viziteze din când în când, doar dacă îi promit că nu voi încerca să-l opresc când va trebui să plece și nici nu-l voi certa dacă îmi va trimite doar vreo două fiice de-ale lui, raze blânde, dar abia născute. 

Nici nu știu cum poate fi atât de îngăduitor. Îți amintești cum în urmă cu ceva timp, îl boscorodeam zilnic, de dimineața până seara? Ba că e prea puternic, ba prea pătimaș, ba că face exces de zel! 

„Ma sufoci! Nu te mai suport!” – i-am spus într-o zi caniculară, pe tărâmuri îndepărtate -. 

„Îmi vei duce dorul cândva” – îmi răspunse șoptit printr-o adiere blândă -. Și așa a fost! 

Uff, te-am supărat vorbindu-ți atâta despre soare, nu-i așa? De-aia trântești și bufnești așa stâncile  alea pe cer? Nu, nu sunt supărată pe tine! Uite, chiar azi, când ai decis să plângi, eu mă bucur că ai venit! Lacrimile tale curate îmi spală sufletul, îmi cern gândurile și-mi lasă inima ușoară. Întind palma și opresc câteva. Ca de obicei, au atâtea de povestit! Le simt cum se contopesc  vibrând cu pielea mea, dăruindu-mi o energie nebănuita! Pe cele rămase încă în palmă le las să-și continue drumul spre pământul reavăn deja. Trebuie să potolească setea  crizantemelor! Sunt prințesele tale iubite, flori nobile care-mi oferă atât de multă bucurie!

Cu o ceașcă de cafea aburinda în mâna, privesc fascinată bătrânul nuc din fața casei. Cât de frumos l-ai pictat! Cu puțin verde din ochii mei, cu câteva șuvițe arămii din părul meu și cu mulți stropi furați de la soare. Niciun pictor din lume n-ar putea face un tablou atât de miraculos! 
 Știi frunza aceea, jumătate verde, jumătate galbenă, care se legăna ieri nepăsătoare plutind prin aer și pe care am prins-o înainte să atingă pământul? Era atât de fericită că se poate odihni în sfârșit! Obosise de cât a ținut piept soarelui și vântului și ploilor repezi de vară…

Continui să plângi încet, liniștit. Aș vrea să-ți sorb lacrimile toate și să le așez într-un colț de suflet. Să iau câte una ori de câte ori am nevoie să adap un vis ori să alung un gând cenușiu. Sau le transform în zâmbete albastre care să muște cu putere tristețea rătăcită într-un început de zi. Ori, le fac săgeți și le trimit să străpungă norii adunați la sfat de prea mult timp. 

Oh, plângi în hohote acum… Probabil de fericire că ți-ai intrat în drepturi pe deplin! Eu, am mai făcut o ceașcă de cafea în care am pus un fir de scorțișoară, am ieșit pe terasă și te privesc cu nesaț și lăcomie. Îmi hrănesc inima cu tine și îți urez, abia acum din suflet, bine-ai venit!