Citeam deunăzi o postare. Pe Facebook, evident, care prezenta nostalgia iernilor în care aduceam în casă rufele înghețate și mirosul proaspăt al acestora de la dezghețare până la uscare. Comentariile variate, diversificate, colorate și bineînțeles, în asentimentul postării. Ba că nu mai avem zăpadă (doh?), ba că există mașini de uscat rufe 😮, etc.
Păi zăpadă o să avem. Calmați-vă, e abia jumătatea lui noiembrie! Am eu așa un feeling că vom avea zăpadă din plin. Troiene chiar! Nu-mi amintesc să fi avut vreo iarnă fără măcar o zăpadă. Așa că cine te oprește să NU mai bagi rufele în uscător, ci sa le întinzi afară?Oh, vai, locuiești la bloc 😱 Parcă existau totuși balcoane, nu 🤔? Și acoperiș. Și grădinița din fața blocului. Sau întinzi pur și simplu o sfoară la fereastra de la bucătărie și lași câteva haine sa înghețe.. așa, de nostalgie măcar.
Cine îți interzice să iei o sanie și sa dai fuga într-un sat apropiat și sa cauți un derdeluș, să ții zăpada în mâini până nu-ți mai simți buricele degetelor, sau sa te bați cu bulgări, sau să faci „îngerași” pe zăpadă? Crezi că te va alerga cineva cu o mătura în mână, pentru că „ai îndrăznit” să te dai cu sania pe derdelușul lui?
Cine nu-ți da voie să te bucuri de iarnă, sau de oricare alt anotimp că tot veni vorba, cine îți interzice să-ți retrăiești nostalgiile și te ține legat cu lanțuri de telefonul sau calculatorul ăla prin care te plângi zilnic altora care, la fel ca tine, se hrănesc cu părerile de rău și compătimire internautilor neputincioși.
Eh, cum cine? Lenea, comoditatea, mentalitatea, nevoia de aprobare și nevoia de apartenență la turmă. Pardon, la grup.
Dacă asemenea lucruri simple, firești și FOARTE realizabile, ni se par imposibil de înfăptuit, cu cele care necesită cu adevărat muncă, efort și plecat din fața Facebook – ului, cum facem?
Ah, știu cum facem! Învinuim primarul, suspendam parlamentul, renegăm președintele și-o punem de-o revoluție. Pe Facebook, bineînțeles, doar n-o să tremurăm de frig. E totuși iarnă și cine știe cum ne prinde pe stradă zăpada aia pe care n-o mai avem.
De când s-a format nația asta, singurul care i-a prins esența a fost Lăpușneanu – proști, da’ mulți! –
Pentru că „dacă vrei cu adevărat să faci ceva, vei găsi o cale, dacă nu, vei găsi o scuză” – Frank Banks.
Post-vară
„E atât de scurtă vara” şi asta cel puțin, a fost (este) plină de fenomene meteorologice care mai de care mai dubioase care mie nu-mi par deloc tocmai naturale. Pe mine luna august mă bagă mereu într-o… hai să nu-i zic depresie; melancolie, nostalgie post-vară. Sau pre-toamnă. În august realizez mai mult decât oricând că timpul aleargă într-un sprint neobosit şi perpetuu, iar pe mine mă epuizează un amărât de maraton la pas pe cărările astea atât de întortocheate ale vieții mele insignifiante. În august mă gândesc invariabil la cât de scurtă-i vara şi la cat de rapid şi barbar se apropie iarna.
Vara asta am dat o fugă la munte. Mai scurt decât anul trecut din lipsa de timp dar nah… Locuri splendide, mirifice de care n-aş fi vrut să mă despart, deşi oricum locuiesc practic, la poale de munte. Locuri maiestuoase, cu viață proprie în care timpul pare că se odihnește la umbra copacilor. Păcat că sunt locuite. Oamenii nu încetează să mă oripileze. Prin nepăsare, nesimțire şi mai ales prin felul în care îşi arogă dreptul de a stăpâni minunăția asta de natură.
Vara asta mi-am pus experiența la bătaie ajutând un prieten să-şi demareze o mică afacere. Mă voi ocupa în continuare de bunul mers al acesteia pentru un an de zile, timp de 14-16 ore pe zi. Așadar timpul meu liber va deveni puțin spre deloc. Totuși, la anul pe vremea asta, sper că mă voi ocupa de propria mea mică afacere. Experiența nu e niciodată prea multă; zilnic ai ceva de învățat, în fiecare minut al zilei. Dacă vrei.
Vara asta am învățat (încă o dată) că răbdarea e o condiție absolut indispensabilă pentru supraviețuire. Lucru destul de greu pentru impulsivitatea şi nerăbdarea ce mă caracterizează. Cum spuneam, mereu ai de învățat.
Vara asta am cunoscut răutatea umană în forma ei cea mai gratuită, pură şi absolută. Dorința malefică a oamenilor de a distruge alți oameni mă lasă interzisă. Când ştii că oamenii ăia îți sunt rude, te întrebi serios dacă nu cumva ai aterizat în locul ăsta din greșeală în timpul unei călătorii spațiale eșuate. Ba chiar îți pui la îndoială propria-ți bunătate şi te întrebi, ştiind că n-ai făcut rău niciodată cu bună ştiință nimănui, cum de eşti înconjurat de atâta răutate. Pentru o persoană empatică, răutatea celor din jur e atât de extenuantă încât îşi dorește să moară, doar să nu mai simtă. E şi mai rău când răutatea o vizează direct.
Şi uite-aşa (aproape) a trecut vara. Fiecare dintre noi ne continuăm viața în micuța şi îngusta lume pe care ne-o creăm, fără să luăm seama la ce se întâmplă dincolo de ea, la cei ce deasemenea locuiesc în lumile lor mici, sau la cei care nu au o lume a lor, ci trăiesc în derivă, la cheremul altora sau al sorții. Părem a nu băga în seamă tragediile ce se petrec zilnic mai aproape sau mai departe de noi. Atenția ne e deturnată cu bună ştiință către lucruri insignifiante, încurajând astfel pe cei ce ştiu şi pot
să-şi îndeplinească liniștiți planurile care, de cele mai multe ori, duc la distrugerea celor mulți, în folosul celor puțini şi puternici.
Am mai aflat şi că o oarecare stare de ignoranță îți dă o oarecare stare de fericire. N-as renunța însă, pentru nicio fericire, la puterea conferită de cunoaștere. Chiar dacă puterea aia o am doar asupra mea. În altă ordine de idei, am ajuns la concluzia că nu-mi doresc neapărat nimic mai mult şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce am. Şi că e suficient atât.
#Colectiv
*
V-ati dus de-un an; mult prea curând s-a stins scânteia vieții voastre,
Și ați plecat cu toți lăsând durere-n sufletele noastre.
Încrezători în tinerețe ați vrut doar viața s-o trăiți,
Nu soarta tristă-a fost de vină, ci nepăsarea lor, să știți!
Hâde bătrâne, puturoase, ce-s gâtuiti de cruci din aur
V-acuză din ai lor bolizi că v-ați dat viața la balaur,
Că muzica ce-o ascultați venită-i din adâncul negru
Și sunteți singuri vinovați; că sufletul nu vi-i integru…
Nu i-ar răbda prea mult pământul, să aibă și-ei aceeași soartă,
Durerea voastră s-o resimtă căci astăzi nimeni nu-i mai iartă,
Nici Dumnezeu, pe care hoții se laudă că îl slujesc,
Dar vor plăti! Rotundă-i roata de când îi neamul omenesc!
Știu, voi ne priviți acum cu milă căci luminați frumos în pace,
Iar noi rămas-am în mocirlă și porcii-și umplu a lor troace
Cu-a noastre suflete-osândite să-ndure silă și dispreț,
Căci cei ce-ar trebui s-ajute ne-au transformat azi în nutreț!
Nu am uitat, nu vom uita ce-a trebuit să pătimiți,
Pe ei nu-i vom ierta nicicând, osândei veșnice-s sortiți,
Iar voi de sus, din lumi mai bune, sclipind etern pe-un cer feeric
Să luminați a noastre minți, să ne trezim din întuneric!
* – Nu e o compoziție neapărat literară. Mi-am pus frustrarea în versuri ca să nu încep a înjura ca un birjar. În proză .
Oameni
Știu că-s la modă titlurile lungi dar, cum spunea Oscar Wilde, „moda e o formă de urâțenie atât de intolerabila, încât simțim nevoia de a schimba ceva la ea la fiecare 6 luni”.
Și sinceră să fiu, nici nu știu cum să încep articolul ăsta. Ideile se rostogolesc cumva in mintea mea, amestecate, fără cap sau coadă, dar fiecare cu însemnătatea ei. Nu scriu despre asta pentru că e subiectul zilei; oricum părerea mea nu este importantă, nu poate schimba probabil nimic, nici nu va fi prea citită. Scriu pentru că mă copleșește nedreptatea ce se produce. Ah, da, viața e nedreaptă… De fapt nu, viața nu e nedreaptă, oamenii sunt nedrepți iar această nedreptate se răsfrânge atât asupra lor cât și asupra celor ce-i înconjoară.
Așa cum nu înțeleg nevoia oamenilor de a se discuta (PE LA SPATE) unii pe alții, așa nu înțeleg nici nevoia intrinsecă unora de a ști în fiecare moment ce se întâmplă în viața, în patul, în bucătăria altora.
În lipsă de argumente reale și mai ales raționale, majoritatea îi dă înainte cu familia tradițională. Care înseamnă ce, în zilele noastre și în contextul social-economic actual? Căutați statistici și demonstrați că nu înseamnă: o mulțime de divorțuri după câțiva ani de la căsătorie (de multe ori după doar câteva luni), familii cu un părinte sau chiar ambii alcoolici sau consumatori constanți de alcool și chiar droguri, copii abandonați prin centrele de plasament sau pur și simplu pe străzi, familii fără educație (fie ea culturală, socială, sexuală) din care ajung pe lume copii ce vor rămâne analfabeți și inadaptati social toată viața lor. Și astea NU sunt excepțiile, ci regula, cu atât mai mult în România.
Nu știu dacă realizați faptul că o familie care dorește să adopte un copil, trebuie să treacă printr-un lung proces de verificări, evaluări și confirmări. Familia respectivă va fi monitorizată mereu, astfel că va trebui să-i asigure copilului cel mai bun trai și cea mai bună educație pentru a-l putea păstra. Vă dați seama că cel puțin jumătate din familiile „normale” din România și-ar pierde pe loc copiii și dreptul de a procrea dacă ar fi astfel monitorizați?
Oh, am auzit chiar varianta cum că acei copii vor fi îndoctrinați și vor deveni și ei homosexuali, neavând dreptul de a alege. Deci homosexualitatea e o boală. Contagioasă pe deasupra! Eu vă întreb: ce alegeri dați voi copiilor în momentul în care le băgați pe gât doctrinele voastre religioase, îi forțați să se adapteze și să se supună regulilor voastre, îi obligați să accepte binele și răul și diferența dintre ele așa cum o înțelegeți voi. Cu ce e asta diferit? Ah da, homosexualii nu sunt normali.. Căci voi atotputernicilor decideți normalitatea prin, cum altfel, dictatură. Pentru că așa ați fost crescuți și educați. – Asta cu educația e relativă…- Sau vă e teamă că aceste familii ar deveni un exemplu de comportament și de iubire? Sper că măcar atât realizați: homosexualii decid întemeierea unei familii pentru că se iubesc, nu pentru unul are un cont gras la bancă. De fapt nu realizați, deoarece voi i-ați redus la un act sexual „nepotrivit”. Asta pentru că voi n-ați visat niciodată la un sex anal, nici măcar cu o femeie, pentru că voi sunteți atât de cucernici și de normali… Pupați în schimb cu drag moaște pline de viermi.
Vă deranjează paradele lor? V-ați urmărit paradele voastre în care vă înjurați și vă călcați în picioare ca să apucați o pupatura pe curul unui schelet sau pentru o cana de aghiazma?
Toleranța a ajuns a fi un lux, o virtute de care prea puțini oameni mai sunt capabili. V-ați pus o secundă în locul lor? Ce-ați face dacă ai voștri copii ar fi homosexuali? I-ați renega, nu-i așa? I-ați dezmoșteni și i-ați alunga… Orice, doar să nu vă deranjeze lumea perfectă în care aveți iluzia că trăiți. Încă nu am auzit un singur argument rațional împotriva căsătoriilor gay. Doar scuze firave pentru apărarea familiei tradiționale și perfecte care nu există nici măcar în filme sau în cărți. Asta-i penibil și total anormal. Doar că e la modă discriminarea și o folosiți permanent pe absolut orice nu intră în bula de săpun a normalității voastre.
Eu zic așa: să vă ferească Moș Crăciun de unirea tuturor categoriilor discriminate împotriva normalității voastre. Sau asta e teama voastră principală?
Drumetie (I)
Duminică dimineața, 6 și un pic. Echipați cu doar câteva sandwich-uri calde și cu vreo două sticle de apă, pornim spre munte știind că vom evita traficul infernal care va acapara DN 71 peste doar cateva ore. Cumva încă zdrncinati de ghinionul de acum două săptămâni, când radiatorul s-a supărat atât de tare încât n-a vrut să pornească iar temperatura apei s-a ridicat atât de mult încât am fost nevoiți să ne întoarcem de la jumătatea drumului, lăsăm în urmă micile orășele și comune și înaintăm înconjurați de un peisaj pe care îl ador.
Trecem de cota 1000 și ajungem cu bine la Cabana Dichiu. Spun cu bine, deoarece ăsta a fost punctul din care ne-am întors data trecută. De data asta totul e in regulă, radiatorul fiind nou, trafic – deloc, peisaj – superb, trebuie doar să ne hotărâm încotro mergem mai departe: spre Piatra Arsă ori spre Padina și apoi Pestera hotel unde-i cap de linie pentru mașini. Având mai multe obiective turistice și cu gândul că voi putea urca de la Peștera la Babele la pas, am optat pentru cel de-al doilea traseu. Știind că vom avea nevoie de popas mai mult la intoarcere, n-am oprit decat la barajul Bolboci cât să fac o poză. Urcând și coborând și iar urcând, am trecut prin Padina, Zănoaga, Mănăstirea Peștera și am ajuns la cap de linie, unde se află telecabina și ultimul punct salvamont pe acest traseu.
În afară de gălăgioasele rândunele care sunt cu sutele având cuiburile sub acoperișul telecabinei, totul era nemișcat. Până și vântul ne mângâia cu o blândețe neobișnuită pentru altitudinea de 1600 de metri.
Eu jubilam descoperind traseul pe care am fi putut ajunge la Babele în pas ușor, înconjurați de coline, stânci și păduri. Cam două ore de mers, după cum ne-a spus un localnic. Însă, cu jubilatul am rămas pentru că au început comentariile: că e prea departe, că nu mai e nimeni pe traseu, (normal, era abia 8), că.. telecabină (nici n-am vrut să aud, și orium pornea abia la 9; nu aveam de gând să pierd o oră stând degeaba). Bineee, după cateva negocieri am ajuns la un compromis: ne întoarcem, ne oprim pe traseu pentru o cafea și pentru a vizita ceva interesant… dacă găsim și urcăm la Piatra Arsă de unde drumul până la Babele durează în jur de o oră. Zis și făcut!
Ne-am oprit la peșteră. Nu mă interesa să vizitez mănăstirea și nici Peștera umedă și întunecoasă. Traseul însă, deși nu foarte lung e răcoros și fermecător. Mi-a placut curtea prin poarta căreia se pleacă spre peșteră
Cât am evitat, tot m-a prins într-o juma’ de poză blurata in timp ce pozam… curtea 😆
Și am pornit.
Primii metri ar trebui parcurși cu grijă, deoarece podețul de lemn e plin de găuri și riști să-ți lași picioarele acolo mai ceva decât în gura unui rechin. Am coborât apoi scările de beton înconjurați de pădure, stânci și-un fir de apă.
Am descoperit chiar și o mini cascadă ce cânta în armonie cu pasarile și frunzele copacilor.
Am ajuns astfel la peșteră de unde ne-am întors fără să intrăm, zăbovind însă după câte o floare sau copac sau susur de apă.
Am ieșit de pe teritoriul mănăstirii învăluiți de un „Doamne miluiește” ce răzbea din megafoanele amplasate statrgic la orice colț de clădire sau grădină.
Am trecut pe lângă campingul din Zănoaga, nedorind să deranjăm somnul turiștilor ale caror corturi păreau o pădure din mușuroaie de furnici.
Ajungem la Padina unde încetinim fără a opri, căutând ceva interesant de văzut. N-am găsit. Câteva rulote și corturi răsfirate, lăsau la vedere grajdurile fermelor aferente cabanei. O grămadă mare de bălegar înconjurată de un gard rar, tronează in mijlocul unuia dintre luminisuri precum un adevărat monument al naturii. Încă se văd urme ale festivalului Padina Fest ce a avut loc in urmă cu aproximativ o lună. Urme…menajere, vreau să zic. Sticle, doze, șervețele… per total un peisaj trist. Am rămas dezamăgită de locul care era candva cel mai mare și mai ocupat loc de camping din zonă.
Ca o paranteză, voi adăuga faptul că dezamăgirea s-a extins cam spre tot ceea ce ține de administrația Jud. Dâmbovița. Drumuri rupte și pline de găuri, gunoaie împrăștiate prin paduri, nici cel mai mic semn prin pancarte, care să îndemne la păstrarea curățeniei sau protejarea naturii. Așadar RUȘINICA administrației din Dâmbovița. În același timp, administratia Jud Prahova merită o bilă albă pentru că am găsit pe porțiunea lor de traseu tot ce lipsește în partea cealaltă. Am închis paranteza.
Trecem, deci, prin Padina și oprim la Bobloci. Podul de la marginea barajului care face legătura intre șoseaua principală si Cabana Bolboci este inchis mașinilor. Există însă la câteva sute de metri, un drum de țară pe unde se poate ajunge cu mașina pentru cei care se cazează la cabană și zăbovesc astfel mai mult timp. Cum noi am oprit doar pentru cafea și vizită, am lăsat masina pornind pe jos, făcând fotografii și bucurandu-ne de bulgării pufoși ce-și aranjau buclele în oglinda lacului.
(va urma)
Cafeaua de dimineață 