Mănunchi de litere-aruncate
Pe portative înjghebate
Din linii frânte sau curbate,
Ce vor sa fie-n seamă luate
Drept axioma generală
Pentru secunda ancestrală,
Pentru ființa naturală,
Pentru iubirile de-o vară.
Mănunchi de litere lipite
Pentru cuvinte potrivite
Pe coli albastre tipărite,
Sau drept pe suflet scrijelite.
Cu ură, lacrimi sau iubire,
Cu fir întins de amintire
Cu patimă sau nepăsare,
Cu stropi de gânduri sau uitare.
În versuri simple așezate,
Sau în poeme complicate,
Te pot ucide jumătate,
Sau poți trăi-n eternitate.
Și-n toate visele brodate
Mănunchi de litere-înnodate.
Anormal
Un pas înainte,
Doi pași înapoi,
Valsăm pe dansul nerecunoasterii
Dintre noi.
Opuși ai normalului,
Creați din suma nopților pierdute
Printre visuri nerealizate,
Înecați în gânduri tăcute,
Ne învârtim în cerc
Pregătiți de luptă
Ca doi cocoși puțin ilegali;
Clipim în secunda neîntreruptă
Total anormali.
Amânare
Amânăm sentimente pentru următorul mileniu
ca să eludam clipa în care
inima ar putea fi sfâșiată,
ignorată
și supusă durerii
pe care numai apusul unei iubiri
o poate naște.
Frica e obeza.
Lângă ea nu mai încap
gândurile pașnice,
nici visele năstrușnice,
nici măcar picătura de speranță
încăpățânată și insistentă
care aproape întotdeauna își face loc
prin labirintul minților ferecate.
A venit mileniul următor
Și alegem drept motto
regretul.
Și soarta care – nu-i așa? –
ne-a furat emoțiile
și voința
și neuronii
și le-a aruncat pe undeva de negăsit.
Le vom găsi în cealaltă lume,
noi, frumoase, neuzate
și complet inutile.
Reflecții
Tăcerile ți-s pline de-nțelesuri
Adesea rătăcite printre gânduri,
Cu toată agonia pusă-n versuri
Nu poți citi iubirea printre rânduri.
Cuvintele ți-s scumpe la vedere;
Bijuterii închise-ntr-un sipet
Cu lanțuri ruginite ce-n cădere
Sugruma lacătul ce-ți bate-n piept.
Lumina greu răzbate printre șoapte,
Ermetic sufletu’-i închis,
Îți iei puterea de la noapte
Și visul tainic e învins.
De-atâta ieri e plin în tine;
– regret tardiv și inutil-
Și-atâta frică ți-e de mâine
Ca de coșmar, unui copil.
Adună-ti lacrimi din cuvinte,
Cu praf de vise suflă-n gând,
Ascultă-ti inima și simte
Dorul din șoapte renăscând.
Dispărut
Mă plimb în jurul tăcerii
Precum un câine în jurul cozii,
Deoarece au murit cuvintele
Și speranțele
Și visurile.
S-au împrăștiat precum vânturile:
În miazăzi
Și-n miazănoapte
Și-ntr-o altă parte
Necunoscută
Și dănțuiesc bucuroase c-au scăpat
De chemare
De rugăminte
De mirare
Și de-o trudă zadarnică
De a realiza imposibilul.
La ora la care
Răsăritul înflorește peste lume,
Dorințele pier.
Rămân în urmă alături de noapte,
Se scufundă în Marea de nume
Care le așteaptă
Și le roagă
Să le îndeplinească posibilul.
Doar numele tău nu se-aude.
Pierdut printre șoapte de vânt
Se rătăcește, se strecoară
Și răscolește.
Prin suflet și gând,
Prin durere și suflu.
Transparent și inform
Dispare.
Cafeaua de dimineață 