Lucrul Acela

Sursă foto: webcultura.ro

Text publicat  prima dată pe Webcultura.ro

Lucrul acela, pe care îl căutăm cu toții în permanență și pare că nu reușim a-l găsi vreodată. Lucrul acela… îmi scapă termenul pe moment…
E acel lucru pe care îl simți în prima dimineață de primăvară adevărată; atunci când, după o rece, înghețată și îndelungată iarnă, soarele se arată mandru, în toată splendoarea sa și simți cum ți se dezmorțește trupul, dar mai ales, cum ți se încălzește sufletul.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când îți privești părinți; îi vezi cu câtă dragoste și grijă te înconjoară și se străduiesc să te pregătească pentru viață în așa fel încât tu să găsești întotdeauna Lucrul Acela. Și gândești atunci: „ce bine că sunt, ce bine că-i am, pentru că mulți sunt aceia care nu-i mai au sau nu i-au avut niciodată aproape”.
E acel lucru pe care îl simți atunci când îți vezi copilul zâmbind, atunci când îi simți micuțele brațe în jurul gâtului tău în cea mai inocentă și plină de dragoste îmbrățișare. Și-ți trec atunci prin fața ochilor minții, toți acei copii părăsiți și uitați care n-au simțit vreodată căldura sufletească, astfel n-au simțit nicicând… Lucrul Acela.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când, după o lungă călătorie prin soarele dogoritor, te poți opri să bei o cană cu apă rece. Apoi te poți spăla și curăța, pentru că ai apă și sunt atât de mulți oameni pe acest Pământ care plătesc scump pentru ea.
E acel lucru pe care ar trebui să-l simți în fiecare dimineață când te trezești. Pentru că respiri, pentru că ești sănătos și stă în puterea ta să faci ca fiecare zi să fie unică și specială. Viața însăși este un mare dar și nu trebuie nesocotit.
Ar trebui poate să renunțăm puțin la ego-ul nostru de oameni superiori, să facem puțină curățenie în suflet astfel încât să facem un loc în care să punem un sipet. Să adunăm în acel sipet toate Aceste Lucruri laolaltă. Poate, doar poate, vom înțelege atunci că Lucrul Acela pe care îl căutăm neobosiți peste tot, îl avem în permanență cu noi, în noi. Și vom afla atunci că Lucrul Acela se numește Fericire.

Reclamație

Noiembrie
sursă: google

Noiembrie păgân și dur
Ajuns-ai iute la hotare;
Pe-o mătură de vrăjitoare
Naști din albastru, griul sur.

Te dai naiv, frumos și blând,
Arunci cu raze la derută,
Dar pregătit, după redută,
Stai să ataci la un cuvânt.

Tot veșmântat în auriu
– Căci despuiat-ai toți copacii
Lăsându-i goi de tot, săracii –
Te-mpleticești ca un mort viu.

Ți-ai pus chiar și proteză nouă
Cu dinți de gheață, ascuțiți,
Și muști din norii amorțiți
Să ningă brumă-n loc de rouă.

Aș vrea să te reclam pe-un val
La zeul Timp, dar sunt o doamnă.
Tu ți-ai trădat stăpâna Toamnă
Și iernii te-ai făcut vasal.

Iar când te va privi de sus
– Căci pe Decembrie-l iubește –
Și te va alunga hoțește,
Să nu te plângi că nu ți-am spus.

1/11/2016

#Colectiv

*

V-ati dus de-un an; mult prea curând s-a stins scânteia vieții voastre,

Și ați plecat cu toți lăsând durere-n sufletele noastre. 

Încrezători în tinerețe ați vrut doar viața s-o trăiți, 

Nu soarta tristă-a fost de vină, ci nepăsarea lor, să știți! 
Hâde bătrâne, puturoase, ce-s gâtuiti de cruci din aur

V-acuză din ai lor bolizi că v-ați dat viața la balaur,

Că muzica ce-o ascultați venită-i din adâncul negru 

Și sunteți singuri vinovați; că sufletul nu vi-i integru…
Nu i-ar răbda prea mult pământul, să aibă și-ei aceeași soartă, 

Durerea voastră s-o resimtă căci astăzi nimeni nu-i mai iartă,

Nici Dumnezeu, pe care hoții se laudă că îl slujesc,

Dar vor plăti! Rotundă-i roata de când îi neamul omenesc! 
Știu, voi ne priviți acum cu milă căci luminați frumos în pace,

Iar noi rămas-am în mocirlă și porcii-și umplu a lor troace

Cu-a noastre suflete-osândite să-ndure silă și dispreț,

Căci cei ce-ar trebui s-ajute ne-au transformat azi în nutreț! 
Nu am uitat, nu vom uita ce-a trebuit să pătimiți,

Pe ei nu-i vom ierta nicicând, osândei veșnice-s sortiți, 

Iar voi de sus, din lumi mai bune, sclipind etern pe-un cer feeric

Să luminați a noastre minți, să ne trezim din întuneric! 

* – Nu e o compoziție neapărat literară. Mi-am pus frustrarea în versuri ca să  nu încep a înjura ca un birjar. În proză . 

Se poartă alb-negru 

Se poartă alb-negru
pe ceruri și-n gand
și-n zorii de zi
și-n primul cuvant,
cerneala aleargă,
pigment nu-și găsește,
iar pana (tot albă)
cuvântul greșește
speriată de ploaie-n
sincopa-i vioaie;
sub norul integru
se poartă alb-negru.
În negru și alb
se-mbracă pământul,
de doliu-i e negrul,
dansează cu vântul,
fractali de lumină
se sparg de catarge
aruncă-n abisuri
molatice alge;
cuvântul se-adună,
dar pana din mână
scârțâie slab
în negru și alb.

Toamna mi-a pictat sufletul 

sursa: afremov.com

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet  o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe „vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. „Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt. 
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții. 

Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.

Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea…continuare