Post-vară

„E atât de scurtă vara” şi asta cel puțin, a fost (este) plină de fenomene meteorologice care mai de care mai dubioase care mie nu-mi par deloc tocmai naturale. Pe mine luna august mă bagă mereu într-o… hai să nu-i zic depresie; melancolie, nostalgie post-vară. Sau pre-toamnă. În august realizez mai mult decât oricând că timpul aleargă într-un sprint neobosit şi perpetuu, iar pe mine mă epuizează un amărât de maraton la pas pe cărările astea atât de întortocheate ale vieții mele insignifiante. În august mă gândesc invariabil la cât de scurtă-i vara şi la cat de rapid şi barbar se apropie iarna.

Vara asta am dat o fugă la munte. Mai scurt decât anul trecut din lipsa de timp dar nah… Locuri splendide, mirifice de care n-aş fi vrut să mă despart, deşi oricum locuiesc practic, la poale de munte. Locuri maiestuoase, cu viață proprie în care timpul pare că se odihnește la umbra copacilor. Păcat că sunt locuite. Oamenii nu încetează să mă oripileze. Prin nepăsare, nesimțire şi mai ales prin felul în care îşi arogă dreptul de a stăpâni minunăția asta de natură. 

Cascada Urlatoarea

Vara asta mi-am pus experiența la bătaie ajutând un prieten să-şi demareze o mică afacere. Mă voi ocupa în continuare de bunul mers al acesteia pentru un an de zile, timp de 14-16 ore pe zi. Așadar timpul meu liber va deveni puțin spre deloc. Totuși, la anul pe vremea asta, sper că mă voi ocupa de propria mea mică afacere. Experiența nu e niciodată prea multă;  zilnic ai ceva de învățat, în fiecare minut al zilei. Dacă  vrei.

Vara asta am învățat (încă o dată) că răbdarea e o condiție absolut indispensabilă pentru supraviețuire. Lucru destul de greu pentru impulsivitatea şi nerăbdarea ce mă caracterizează. Cum spuneam, mereu ai de învățat. 
Vara asta am cunoscut răutatea umană în forma ei cea mai gratuită, pură şi absolută. Dorința malefică a oamenilor de a distruge alți oameni mă lasă interzisă. Când ştii că oamenii ăia îți sunt rude, te întrebi serios dacă nu cumva ai aterizat în locul ăsta din greșeală în timpul unei călătorii spațiale eșuate. Ba chiar îți pui la îndoială propria-ți bunătate şi te întrebi, ştiind că n-ai făcut rău niciodată cu bună ştiință nimănui, cum de eşti înconjurat de atâta răutate. Pentru o persoană empatică, răutatea celor din jur e atât de extenuantă încât îşi dorește să moară, doar să nu mai simtă. E şi mai rău când răutatea o vizează direct.
Şi uite-aşa (aproape) a trecut vara. Fiecare dintre noi ne continuăm viața în micuța şi îngusta lume pe care ne-o creăm, fără să luăm seama la ce se întâmplă dincolo de ea, la cei ce deasemenea locuiesc în lumile lor mici, sau la cei care nu au o lume a lor, ci trăiesc în derivă, la cheremul altora sau al sorții. Părem a nu băga în seamă tragediile ce se petrec zilnic mai aproape sau mai departe de noi. Atenția ne e deturnată cu bună ştiință către lucruri insignifiante, încurajând astfel pe cei ce ştiu şi pot 
să-şi îndeplinească liniștiți planurile care, de cele mai multe ori, duc la distrugerea celor mulți, în folosul celor puțini şi puternici.

Am mai aflat şi că o oarecare stare de ignoranță îți dă o oarecare stare de fericire. N-as renunța însă, pentru nicio fericire, la puterea conferită de cunoaștere. Chiar dacă puterea aia o am doar asupra mea. În altă ordine de idei, am ajuns la concluzia că nu-mi doresc neapărat nimic mai mult şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce am. Şi că e suficient atât. 

Anunțuri

Lucrul Acela

Sursă foto: webcultura.ro

Text publicat  prima dată pe Webcultura.ro

Lucrul acela, pe care îl căutăm cu toții în permanență și pare că nu reușim a-l găsi vreodată. Lucrul acela… îmi scapă termenul pe moment…
E acel lucru pe care îl simți în prima dimineață de primăvară adevărată; atunci când, după o rece, înghețată și îndelungată iarnă, soarele se arată mandru, în toată splendoarea sa și simți cum ți se dezmorțește trupul, dar mai ales, cum ți se încălzește sufletul.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când îți privești părinți; îi vezi cu câtă dragoste și grijă te înconjoară și se străduiesc să te pregătească pentru viață în așa fel încât tu să găsești întotdeauna Lucrul Acela. Și gândești atunci: „ce bine că sunt, ce bine că-i am, pentru că mulți sunt aceia care nu-i mai au sau nu i-au avut niciodată aproape”.
E acel lucru pe care îl simți atunci când îți vezi copilul zâmbind, atunci când îi simți micuțele brațe în jurul gâtului tău în cea mai inocentă și plină de dragoste îmbrățișare. Și-ți trec atunci prin fața ochilor minții, toți acei copii părăsiți și uitați care n-au simțit vreodată căldura sufletească, astfel n-au simțit nicicând… Lucrul Acela.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când, după o lungă călătorie prin soarele dogoritor, te poți opri să bei o cană cu apă rece. Apoi te poți spăla și curăța, pentru că ai apă și sunt atât de mulți oameni pe acest Pământ care plătesc scump pentru ea.
E acel lucru pe care ar trebui să-l simți în fiecare dimineață când te trezești. Pentru că respiri, pentru că ești sănătos și stă în puterea ta să faci ca fiecare zi să fie unică și specială. Viața însăși este un mare dar și nu trebuie nesocotit.
Ar trebui poate să renunțăm puțin la ego-ul nostru de oameni superiori, să facem puțină curățenie în suflet astfel încât să facem un loc în care să punem un sipet. Să adunăm în acel sipet toate Aceste Lucruri laolaltă. Poate, doar poate, vom înțelege atunci că Lucrul Acela pe care îl căutăm neobosiți peste tot, îl avem în permanență cu noi, în noi. Și vom afla atunci că Lucrul Acela se numește Fericire.

Nucul cel Bătrân

În fiecare dimineață, privirea îmi cade inevitabil pe Nucul cel Bătrân. E gol acum.  Frunzele l-au părăsit ca pe un proscris. Unele s-au ținut cât de strâns au putut, sperând să-i țină companie peste iarnă. Nucul nu a fost de acord și a început a se scutura blând, fără să le certe, până s-au desprins toate. Unele au rugat vântul să le ducă departe, supărate că au fost alungate. Cele mai multe s-au așezat cuminți, în liniște, chiar sub crengile pe care le împodobiseră vreme de câteva luni. Acum așteaptă împăcate moartea care le va naște din nou în primăvară. 

El însă, Nucul, rămâne pe loc să vegheze, drept, cu picioarele adânc înfipte în pământ, iar capul atât de sus, aproape de nori. Stăruitor, solemn, consecvent. Îndură cu stoicism ploaie, vânt, ger, secetă, caniculă. Își Tace cu putere bucuria, tristețea… Inspiră artiști. Pictori, poeți, povestitori îi ascultă poveștile pe care apoi le desenează în culori sau în cuvinte. Vorbește tuturor cu drag, dar mai ales sufletelor. Ce păcat însă că nu toți îl pot auzi… 

Ar putea să renunțe. Ar fi atât de simplu să refuze hrana oferită de Pământul-Mamă. Să se lase astfel ars de razele soarelui de vară pe care Cerul-Tata i le dăruiește cu prea mult patos, uneori. S-ar putea lăsa răpus de furtuni și vânt. S-ar întoarce astfel în brațele Pământului-Mama pentru odihnă. Alege totuși să-și îndeplinească destinul și nu oricum, ci bucurând privirile oamenilor cu verdele-i pur, în fiecare primăvară. Umplând borcanele gospodinelor cu dulceața roadelor sale în fiecare apus de vară. Dăruind veverițelor drăgălașe hrană suficientă pentru iarna ce se naște câte puțin în fiecare zi. Își pregătește apoi o mulțime de povești cu tâlc. Să fie… Poate, poate se va găsi cineva care să-l asculte. Și mai mult decât orice, să-l priceapă…

Undeva în spatele său, un tei mai tânăr pare că cere povață pentru desfrunzire. 

„- Nu te grăbi. Toți copacii își pierd frunza mai devreme sau mai târziu. Chiar și cei tineri. Dar nu toți o mai primesc înapoi primăvara…”

De niciunde se naște în mintea mea o întrebare naivă, copilărească: oare dacă oamenii ar asculta mai mult decât ar vorbi, ar primi înapoi visele pierdute? 

Tu știi să asculți copacii?

Reclamație

Noiembrie
sursă: google

Noiembrie păgân și dur
Ajuns-ai iute la hotare;
Pe-o mătură de vrăjitoare
Naști din albastru, griul sur.

Te dai naiv, frumos și blând,
Arunci cu raze la derută,
Dar pregătit, după redută,
Stai să ataci la un cuvânt.

Tot veșmântat în auriu
– Căci despuiat-ai toți copacii
Lăsându-i goi de tot, săracii –
Te-mpleticești ca un mort viu.

Ți-ai pus chiar și proteză nouă
Cu dinți de gheață, ascuțiți,
Și muști din norii amorțiți
Să ningă brumă-n loc de rouă.

Aș vrea să te reclam pe-un val
La zeul Timp, dar sunt o doamnă.
Tu ți-ai trădat stăpâna Toamnă
Și iernii te-ai făcut vasal.

Iar când te va privi de sus
– Căci pe Decembrie-l iubește –
Și te va alunga hoțește,
Să nu te plângi că nu ți-am spus.

1/11/2016