Nichita Stănescu

La 31 martie 1933, se năștea în Ploiești, Prahova, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari poeți ai României, recunoscut atât în țară, cât și peste hotare. Nichita Stănescu a fost considerat inovator în poezie. Mai presus de orice, el iubea foarte mult limba română despre care spunea:

A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.

Opera sa este stufoasă și diversificată. Iubirea, pare a fi muza care l-a inspirat cel mai mult. A primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor, premiul Mihai Eminescu al Academiei Române, dar, fiind cum am spus, recunoscut și peste hotare, a primit și Premiul Internațional „Gottfried von Herder”. Ba mai mult, a fost nominalizat și la Premiul Nobel pentru Literatură în 1979, propus fiind de scriitorul suedez Arthur Lundkvist, încă din 1977.

Se pare însă că a fost bun amic și cu alcoolul, ceea ce i-a și adus sfârșitul în data de 13 decembrie 1983, când o ultimă criză de ficat i-a fost fatală. Să citim o poezie în memoria sa și să ni-l amintim ca pe geniul poeziei moderne și ca pe iubitorul de limbă română care a fost.

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Wolfgang Amadeus Mozart

La 27 ianuarie 1756, la Salzburg, s-a născut cel care avea să fie, după cum însuși Joseph Hayden a spus „cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut”: Wolfgang Amadeus Mozart. Tatăl lui, Leopold Mozart care era un violonist talentat, a avut un rol important în educația muzicală a fiului său. Aceasta n-a făcut însă decât să i se poată descoperi foarte devreme geniul muzical. Astfel că, la vârsta de 5 ani, deși nu știa încă să scrie, a compus primele piese pentru pian.
A devenit la un momentdat preferatul împăratului Iosef și a compus un număr imens de opere de-a lungul vieții sale, viață mult prea scurtă din păcate. A murit la numai 35 de ani, dar poți număra pe degetele de la o mână oamenii care au lăsat o moștenire muzicală atât de impresionantă ca a lui Mozart.
Deși îmi place mult Vivaldi, ador concertele pentru pian ale lui Mozart, pentru că ador pianul în general. Nu știu câți dintre cei care intrați aici, gustați acest gen de muzică, dar las aici ca mărturie a geniului Mozart, o părticică din concertul no 21 pentru pian, preferatul meu 🙂

Emine-e-e-escu

Numa’ mâine nu e 15, zice o vorbă. și-o să vezi cum vuiește internetul și cum vuiesc ziarele de atâta mare sărbătoare a 165 de ani de la nașterea lui Eminescu. No, acu’ nu-i bai, bine ca măcar le-a zburat din cap ideea canonizări, aia de prin 2010 mi se pare. Nu de alta, dar ai fi văzut cereri de canonizări post-mortem încă din timpul vieții ( 😉 ). Îți dai seama că ar fi intrat imediat în trend, s-ar fi deschis

Florilor

Îmi pare rău că sărbătorim florile o singură dată-n an. Le admirăm zilnic, ne încântă privirea și sufletul fără să realizăm asta. Devin banale, rutinale și nu le mai vedem la un momentdat. Cum ar fi oare dacă într-o zi ar dispărea toate florile? Le-am simți lipsa?

Oh, da! Ne-ar lipsi precum apa sau aerul!  O floare e culoarea, zâmbetul, visul, speranța din viața noastră. E magia transpusă în realitate. E povestea unei zile monotone. E surâsul soarelui la apus. O floare…

Vineri 13

Busy days, busy week. Bănuiesc că aşa-i luna asta de felul ei. Peisajul în jur n-a suferit mari schimbări săptămâna asta. Luni au căzut ultimii fulgi. De atunci, soarele ăsta zgârcit biciuieşte în fiecare zi pământul cu un ger năpraznic. Mai degrabă gerul a luat chipul soarelui pentru a ne păcăli.

Altceva… păi nu ştiu. Parcă suntem prea „inculturişti” ca-n Las Fierbinţi, prea manelişti ca-n Acces Direct şi parcă am devenit cu toţii nişte foarte seminuzi asistenţi tv ca la Capatos. Din păcate seminuzi mai mult la creier. Dar cum să fim altfel când numai asta ne învaţă zilnic ghidul nostru cel mai preţios, cutia aia vorbitoare, atât de manipulatoare, numită televizor. Ar trebui pusă o bulină la astfel de emisiuni, care să spună: „acest program dăunează grav sănătăţii”.

Ţie nu ţi se pare că politicienii îşi fac prea tare de cap în ţara asta? Parcă mult mai mult şi mult mai grav ca pe vremea lui Ceaşcă. Dar, dat fiind că nimeni nu ia atitudine, probabil că doar mi se pare mie…

Mno, Vineri 13 Decembrie 2013 – 33 ani.  Cam mulţi de 3, nu-i aşa? Eu mă tot laud cu 13le meu norocos. Sper să fie la fel în continuare. Sper în liniştea acestei zile, linişte de care  să aveţi parte şi voi. Eventual…nu plecaţi de acasă 😆