Lucrul Acela

Sursă foto: webcultura.ro

Text publicat  prima dată pe Webcultura.ro

Lucrul acela, pe care îl căutăm cu toții în permanență și pare că nu reușim a-l găsi vreodată. Lucrul acela… îmi scapă termenul pe moment…
E acel lucru pe care îl simți în prima dimineață de primăvară adevărată; atunci când, după o rece, înghețată și îndelungată iarnă, soarele se arată mandru, în toată splendoarea sa și simți cum ți se dezmorțește trupul, dar mai ales, cum ți se încălzește sufletul.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când îți privești părinți; îi vezi cu câtă dragoste și grijă te înconjoară și se străduiesc să te pregătească pentru viață în așa fel încât tu să găsești întotdeauna Lucrul Acela. Și gândești atunci: „ce bine că sunt, ce bine că-i am, pentru că mulți sunt aceia care nu-i mai au sau nu i-au avut niciodată aproape”.
E acel lucru pe care îl simți atunci când îți vezi copilul zâmbind, atunci când îi simți micuțele brațe în jurul gâtului tău în cea mai inocentă și plină de dragoste îmbrățișare. Și-ți trec atunci prin fața ochilor minții, toți acei copii părăsiți și uitați care n-au simțit vreodată căldura sufletească, astfel n-au simțit nicicând… Lucrul Acela.
E lucrul acela pe care îl simți atunci când, după o lungă călătorie prin soarele dogoritor, te poți opri să bei o cană cu apă rece. Apoi te poți spăla și curăța, pentru că ai apă și sunt atât de mulți oameni pe acest Pământ care plătesc scump pentru ea.
E acel lucru pe care ar trebui să-l simți în fiecare dimineață când te trezești. Pentru că respiri, pentru că ești sănătos și stă în puterea ta să faci ca fiecare zi să fie unică și specială. Viața însăși este un mare dar și nu trebuie nesocotit.
Ar trebui poate să renunțăm puțin la ego-ul nostru de oameni superiori, să facem puțină curățenie în suflet astfel încât să facem un loc în care să punem un sipet. Să adunăm în acel sipet toate Aceste Lucruri laolaltă. Poate, doar poate, vom înțelege atunci că Lucrul Acela pe care îl căutăm neobosiți peste tot, îl avem în permanență cu noi, în noi. Și vom afla atunci că Lucrul Acela se numește Fericire.

Anunțuri

Nucul cel Bătrân

În fiecare dimineață, privirea îmi cade inevitabil pe Nucul cel Bătrân. E gol acum.  Frunzele l-au părăsit ca pe un proscris. Unele s-au ținut cât de strâns au putut, sperând să-i țină companie peste iarnă. Nucul nu a fost de acord și a început a se scutura blând, fără să le certe, până s-au desprins toate. Unele au rugat vântul să le ducă departe, supărate că au fost alungate. Cele mai multe s-au așezat cuminți, în liniște, chiar sub crengile pe care le împodobiseră vreme de câteva luni. Acum așteaptă împăcate moartea care le va naște din nou în primăvară. 

El însă, Nucul, rămâne pe loc să vegheze, drept, cu picioarele adânc înfipte în pământ, iar capul atât de sus, aproape de nori. Stăruitor, solemn, consecvent. Îndură cu stoicism ploaie, vânt, ger, secetă, caniculă. Își Tace cu putere bucuria, tristețea… Inspiră artiști. Pictori, poeți, povestitori îi ascultă poveștile pe care apoi le desenează în culori sau în cuvinte. Vorbește tuturor cu drag, dar mai ales sufletelor. Ce păcat însă că nu toți îl pot auzi… 

Ar putea să renunțe. Ar fi atât de simplu să refuze hrana oferită de Pământul-Mamă. Să se lase astfel ars de razele soarelui de vară pe care Cerul-Tata i le dăruiește cu prea mult patos, uneori. S-ar putea lăsa răpus de furtuni și vânt. S-ar întoarce astfel în brațele Pământului-Mama pentru odihnă. Alege totuși să-și îndeplinească destinul și nu oricum, ci bucurând privirile oamenilor cu verdele-i pur, în fiecare primăvară. Umplând borcanele gospodinelor cu dulceața roadelor sale în fiecare apus de vară. Dăruind veverițelor drăgălașe hrană suficientă pentru iarna ce se naște câte puțin în fiecare zi. Își pregătește apoi o mulțime de povești cu tâlc. Să fie… Poate, poate se va găsi cineva care să-l asculte. Și mai mult decât orice, să-l priceapă…

Undeva în spatele său, un tei mai tânăr pare că cere povață pentru desfrunzire. 

„- Nu te grăbi. Toți copacii își pierd frunza mai devreme sau mai târziu. Chiar și cei tineri. Dar nu toți o mai primesc înapoi primăvara…”

De niciunde se naște în mintea mea o întrebare naivă, copilărească: oare dacă oamenii ar asculta mai mult decât ar vorbi, ar primi înapoi visele pierdute? 

Tu știi să asculți copacii?

Reclamație

Noiembrie
sursă: google

Noiembrie păgân și dur
Ajuns-ai iute la hotare;
Pe-o mătură de vrăjitoare
Naști din albastru, griul sur.

Te dai naiv, frumos și blând,
Arunci cu raze la derută,
Dar pregătit, după redută,
Stai să ataci la un cuvânt.

Tot veșmântat în auriu
– Căci despuiat-ai toți copacii
Lăsându-i goi de tot, săracii –
Te-mpleticești ca un mort viu.

Ți-ai pus chiar și proteză nouă
Cu dinți de gheață, ascuțiți,
Și muști din norii amorțiți
Să ningă brumă-n loc de rouă.

Aș vrea să te reclam pe-un val
La zeul Timp, dar sunt o doamnă.
Tu ți-ai trădat stăpâna Toamnă
Și iernii te-ai făcut vasal.

Iar când te va privi de sus
– Căci pe Decembrie-l iubește –
Și te va alunga hoțește,
Să nu te plângi că nu ți-am spus.

1/11/2016

Se poartă alb-negru 

Se poartă alb-negru
pe ceruri și-n gand
și-n zorii de zi
și-n primul cuvant,
cerneala aleargă,
pigment nu-și găsește,
iar pana (tot albă)
cuvântul greșește
speriată de ploaie-n
sincopa-i vioaie;
sub norul integru
se poartă alb-negru.
În negru și alb
se-mbracă pământul,
de doliu-i e negrul,
dansează cu vântul,
fractali de lumină
se sparg de catarge
aruncă-n abisuri
molatice alge;
cuvântul se-adună,
dar pana din mână
scârțâie slab
în negru și alb.

Toamna mi-a pictat sufletul 

sursa: afremov.com

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet  o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe „vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. „Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.

Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt. 
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții. 

Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.

Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea…continuare