Tu.. nu înțelegi toamna..
Tu ești o vară cu soare perpetuu și arzător care se insinuează în mintea mea pârjolindu-mi sinapsele. Un soare care nu doar încălzește blând, ci arde cu o furie a neîmplinirii, pătrunzător, mânios, permanent. Ești o vară cu ploi acide care purifică gândurile până la eliminare, unind rămășițele într-unul singur. O vară cu vânt fierbinte care întețește dorul, mărindu-l exponențial cu fiecare adiere, crescând la infinit fără nicio putință de a fi controlat, micșorat, decimat. Ațâți, aprinzi, arzi, mistuiești.
Dar nu înțelegi toamna.
Toamna aia ce renunță, de bunăvoie în cele din urmă, la verdele naturii și vai, atât de dureros la albastrul vieții. Care acceptă resemnată a purta doar nuanțe stacojii, brune, ruginii. Toamna aia care după ce, într-o dulce nostalgie a verii, arde cu putere prin reminiscențele ultimelor raze lăsate în urmă, se înfurie de-atâta neîmplinire și-și cheamă vântul aprig, plângând apoi cu lacrimi reci până la inundarea sufletului. Acea toamnă care mângâie cu blândețe frunzele galbene și portocalii pe care le îndrumă dansând către pământul reavăn ce le va servi drept culcuș permanent. Aceeași toamnă care foarte curând va îngropa aceleași frunze, fără remușcare, sub un strat de nămol și de gheață. Toamna aia care e un mic univers haotic, capricios și paradoxal, însuflețit de o ordine scrupuloasa. Toamna care zâmbește pe jumătate și lăcrimează pe o altă jumătate, înghețată în mijlocul unor flăcări ce nu se sting niciodată.
Dar tu nu înțelegi toamna.
Cafeaua de dimineață 