O să te încui în adâncul
Sufletului
și o să arunc cheia
în adâncul oceanului
ca să se înece dorul.
Adânc
Șoapte
Spune-mi în puține cuvinte,
în șoaptă sau în gând,
cum dorul se simte
atât de puternic, de neînțeles și imposibil
într-un suflet de om.
Șoptește-mi cu litere albastre
doar cuvinte esențiale pentru nemurire,
pentru visare,
eternitate și neimposibil.
Un „te iubesc” șoptit în gând
valorează mai mult decât 15 tomuri
în care n-ai cum să explici
„de ce”.
Toamnă
Tu.. nu înțelegi toamna..
Tu ești o vară cu soare perpetuu și arzător care se insinuează în mintea mea pârjolindu-mi sinapsele. Un soare care nu doar încălzește blând, ci arde cu o furie a neîmplinirii, pătrunzător, mânios, permanent. Ești o vară cu ploi acide care purifică gândurile până la eliminare, unind rămășițele într-unul singur. O vară cu vânt fierbinte care întețește dorul, mărindu-l exponențial cu fiecare adiere, crescând la infinit fără nicio putință de a fi controlat, micșorat, decimat. Ațâți, aprinzi, arzi, mistuiești.
Dar nu înțelegi toamna.
Toamna aia ce renunță, de bunăvoie în cele din urmă, la verdele naturii și vai, atât de dureros la albastrul vieții. Care acceptă resemnată a purta doar nuanțe stacojii, brune, ruginii. Toamna aia care după ce, într-o dulce nostalgie a verii, arde cu putere prin reminiscențele ultimelor raze lăsate în urmă, se înfurie de-atâta neîmplinire și-și cheamă vântul aprig, plângând apoi cu lacrimi reci până la inundarea sufletului. Acea toamnă care mângâie cu blândețe frunzele galbene și portocalii pe care le îndrumă dansând către pământul reavăn ce le va servi drept culcuș permanent. Aceeași toamnă care foarte curând va îngropa aceleași frunze, fără remușcare, sub un strat de nămol și de gheață. Toamna aia care e un mic univers haotic, capricios și paradoxal, însuflețit de o ordine scrupuloasa. Toamna care zâmbește pe jumătate și lăcrimează pe o altă jumătate, înghețată în mijlocul unor flăcări ce nu se sting niciodată.
Dar tu nu înțelegi toamna.
Buchet
Mănunchi de litere-aruncate
Pe portative înjghebate
Din linii frânte sau curbate,
Ce vor sa fie-n seamă luate
Drept axioma generală
Pentru secunda ancestrală,
Pentru ființa naturală,
Pentru iubirile de-o vară.
Mănunchi de litere lipite
Pentru cuvinte potrivite
Pe coli albastre tipărite,
Sau drept pe suflet scrijelite.
Cu ură, lacrimi sau iubire,
Cu fir întins de amintire
Cu patimă sau nepăsare,
Cu stropi de gânduri sau uitare.
În versuri simple așezate,
Sau în poeme complicate,
Te pot ucide jumătate,
Sau poți trăi-n eternitate.
Și-n toate visele brodate
Mănunchi de litere-înnodate.
Anormal
Un pas înainte,
Doi pași înapoi,
Valsăm pe dansul nerecunoasterii
Dintre noi.
Opuși ai normalului,
Creați din suma nopților pierdute
Printre visuri nerealizate,
Înecați în gânduri tăcute,
Ne învârtim în cerc
Pregătiți de luptă
Ca doi cocoși puțin ilegali;
Clipim în secunda neîntreruptă
Total anormali.
Cafeaua de dimineață 