Urma lăsată de piesa lipsă a unui puzzle care se mărește secundă după secundă și devine o gaură neagră. Adâncă, avida și înfometata și care face ca distanța dintre două bătăi ale inimii să se întindă spre infinit și ca însuși pulsul să devină incert.

Lava care erupe cu forța miilor de ani de sedimentare și se revarsă cu furie pârjolind trecutul, prezentul și viitorul, reducându-le până la stadiul de cenușă haotică fără speranța de renaștere a Phoenix-ului.

Abisul fără sfârșit în care se îngroapă de bunăvoie și nesilite de nimeni toate visele, gândurile, speranțele, dorințele, prea obosite să se mai întindă către suprafață după gura de aer dătătoare de viață.

Ăsta-i dorul!
Și chiar dacă uneori ți-e dor să-ți fie dor, mai bine să nu-i simți vreodată produnzimea, intensitatea, nemurirea și mai ales durerea.
Azi e ziua lui.

5 gânduri despre “Dor”

      1. M.C, Ai dispărut așa dintr-o dată, de peste tot! De ce nu mai știu nimic de tine? Nu există nicio posibilitate să mai dau de tine? 😞🥺

        Apreciază

Tu ce crezi?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.