Veverița

Veverița jucăușă,
Boțogașa și ghidușă,
A rămas fără mâncare
Că-i iarnă și e frig tare.

Ce să facă, cum să dreagă,
Hrană bună să-si aleagă?
Scoarța de copac e tare.
Nici nu-i arde de mâncare
Din așa arătare!

Stă și stă și se gândește
Și ideea reușește
Să îi iasă din căpșor
Mai mult greu, decât ușor.

Auzii ea intr-o parte,
Că la mine-n pod, uscate,
Multe nuci stau așezate
Gata doar să fie luate.

Pâș, pâș, vine-ncetisor
Pân’ la scara din pridvor.
Stă, păzește și ascultă
Și vede casa că-i mută.

Nu mă vede la fereastră
C-o privesc ca pe-o năpastă.
Știu ce vrea, ce-i poate pielea
Veverița… lui Pepelea!

Îndrăznește țup, țup, țup,
Din trei salturi gata-i sus,
În podul cu nuci uscate,
Pe rafturi mari așezate,
De dânsa să fie luate.

O aud cum țopăie,
Printre nuci cum tropăie,
Dacă ar fi fost spion
Ar trezi un batalion!

Când vede atâta mâncare,
Ce și cum să facă oare,
Să ia cât mai mult din prima,
Și s-ajunga la tulpina
Nucului unde-i e casă,
Fără-a se lovi de plasa
Gardului ce o susține
Și să termine cu bine
Aventura începută.
Toate astea pentru-o nucă!

Își ia-ntre lăbuțe nuca
Și aleargă ca naluca,
Parcă zboară ca un cuc
Și ajunge lângă nuc!

Gata! A scăpat, se pare,
Din asemenea-ncercare!
Dar mâine, nu cumva, oare
Îi trebuie iar mâncare?

Dar nu-i bai! Acuma stie
Ce să facă, un’ să vie!
Zi de zi, aud de-atunci
Cum tropăie printre nuci
Și-o privesc de la fereastră
Cum fuge cu nuca noastră!

Publicat de pe WordPress pentru Android

Celei ce-a fost și nu mai este (Bunicii)

Erai doar pe la tâmple ninsă,
Prea tânără erai pe-atunci
Când Domnul a decis ca-i vremea
Dureri si chinuri să le-arunci,
Să lași în urmă greaua-ti viață
Și până-n Cer, ușor, să urci.

Cu drag mă legănai în perne
Când pe picioare, când pe brațe,
Iar dacă oboseai prea tare,
Cu grijă mă luai în spate…
Și-ntr-un final, când adormeam,
Tu te-apucai să-mi faci bucate.

Cu tine-am făcut primii pași;
Când mă loveam, plângeai cu mine
Și mă făceai să râd, să-mi treacă…
Să scriu frumos, știu numai de la tine
Și să citesc m-ai învățat spunând:
„Doar educația te-nalță, tu reține!”

M-ai învățat că trebui să respect
Și mici și mari, pe toți deopotrivă,
Doar binele în oameni să îl caut,
Chiar dacă totul pare împotrivă,
Să mă ridic mereu mai cu putere,
Să nu las soarta să mă ducă în derivă.

Si-apoi te-ai dus, când încă-aveam nevoie
De multe sfaturi si-ndrumari în viață,
Când încă nu eram destul de mare
Să înțeleg ca viața-i ca un fir de ață
Ce se întinde uneori prea tare
Și lasă moartea să îți râdă-n față…

Dar veșnic tu trăiești în amintirea-mi
Si-n suflet ești cu mine tot mereu,
Un înger ce mă apără de rele.
Și-acum îi mulțumesc lui Dumnezeu
Ca te-a lăsat să-mi fi puțin Bunică,
Și-ai fost cu mine, la bine și la greu…

                   ©24.01.2016

Publicat de pe WordPress pentru Android

Două vrăbii

Două vrăbii amorțite
Stau de vorbă neclintite,
Își discut-a lor năpastă
În zapada din fereastră.

Una e mai sprintenă
Și puțin cam pintena,
Face mare gălăgie,
Că-i mai tare să se știe.

-Auzi soro? Ieri l-amiaz’
Ciugulind de pe pervaz,
Vine-un vrăbioi si-mi spune:
Sunt mort fata, după tine!

Eu mă uit la el cruciș
Cum ședea pe grohotiș,
Și îi zic: -Auzi măi frate,
Cântă la alte surate!

Dreptu-i drept, era frumos,
Pene multe, pintenos,
Dar să nu dea sfoară-n țară
Că-s o vrabie… ușoară.

Astalaltă, potolită,
O-ntreba cumva sfiita
Ce și cum și care-i vestea,
Cum se termină povestea?

-A plecat și dus a fost
-zise lăsând capu-n jos-
Stă și cântă serenade
La aia ce-n codru șade…

I-am văzut ieri pe-amandoi
Cântând prin copacii goi…
Nu știu ce-a văzut la aia,
E cam golașă… Potaia!

Asta mică, mai cuminte,
O privi cu luare-aminte
-se vedea că-i mai deșteaptă-
Și îi zise, înțeleaptă:

-Ce-a văzut, ce n-a văzut,
Nu e nimic de făcut.
Pentru asta nu sunt legi,
Ai s-alegi până culegi!

                ©23.01.2016

Publicat de pe WordPress pentru Android

Să-mi fii

Sa-mi fii tu acel fulg de nea
Ce îmi topește lacrima..
Sa-mi fii tu ramură de-argint,
Să te întinzi până-n Corint
Și să mă porți pe-aripi de vânt
Șoptind mereu câte-un cuvânt
Cum nu e altul pe Pământ…

Să-mi fii tu soarele pe cer
Cu raze pline de mister
Ce-adanc pământul îl pătrunde
Și slalom face printre unde,
Când universul se extinde
În milioane de cuvinte…

Să-mi zbori înalt, printre lumini
S-apropii-n gânduri doi străini,
S-arunci cu lacrimi în eter
Să le transformi în fulgi de ger,
Să se topească înapoi
În lacul magic dintre noi…

Să-mi fii tu vânt de primăvară
Să mă ridici din amorțeală,
Să-mi fii albina care-n zare,
Duce polen din floare-n floare
Sădind semințe de uitare
În sufletele călătoare…

Să-mi fii și lacrimi și cuvânt
Cât mai trăim pe-acest pământ,
Sa-mi fii lumină și-ntuneric
Sa-mi fii un peisaj feeric,
Să îmi fii viață, să-mi fii moarte,
Sa-mi fii tu toate!
 

 

Răzlețe

Trebuie să credem că există încă oameni buni, generoși, onești. Altfel al trebui să fug si să mă ascund. Chiar mai mult decât o fac acum.

Trebuie să realizăm că, deși nu credem, ÎNTOTDEAUNA avem ceva de oferit. Avem zâmbet, avem emoții, avem suflet.

Trebuie să înțelegem că, în mare parte, dezamăgirea e doar iluzie. Vom ajunge mai devreme sau mai târziu să vedem scopul a ceea ce inițial consideram a fi o dezamăgire de nesuportat. Ar fi bine să fie mai devreme…

Trebuie să fim mai toleranți. Să încercăm măcar… Lumea funcționează datorită diferențelor dintre oameni pentru că, în esență, suntem la fel…

Și mai ales, trebuie să avem întotdeauna SPERANȚĂ.