La 27 ianuarie 1756, la Salzburg, s-a născut cel care avea să fie, după cum însuși Joseph Hayden a spus „cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut”: Wolfgang Amadeus Mozart. Tatăl lui, Leopold Mozart care era un violonist talentat, a avut un rol important în educația muzicală a fiului său. Aceasta n-a făcut însă decât să i se poată descoperi foarte devreme geniul muzical. Astfel că, la vârsta de 5 ani, deși nu știa încă să scrie, a compus primele piese pentru pian.
A devenit la un momentdat preferatul împăratului Iosef și a compus un număr imens de opere de-a lungul vieții sale, viață mult prea scurtă din păcate. A murit la numai 35 de ani, dar poți număra pe degetele de la o mână oamenii care au lăsat o moștenire muzicală atât de impresionantă ca a lui Mozart.
Deși îmi place mult Vivaldi, ador concertele pentru pian ale lui Mozart, pentru că ador pianul în general. Nu știu câți dintre cei care intrați aici, gustați acest gen de muzică, dar las aici ca mărturie a geniului Mozart, o părticică din concertul no 21 pentru pian, preferatul meu 🙂
Uităm…
Cum îi spusei Alexandrei mai devreme, m-am trezit în dimineața asta cu gândul de a scrie ceva vesel, pentru a diminua puțin efectul de Luni. Încercând să găsesc un subiect funny, mi-au apărut în minte trei imagini care mi-au tăiat instant veselia: bătrânii străzii, copiii orfani și o imagine postată de UNICEF zilele trecute, cu un copil din Africa ale cărui oase erau atât de proeminente încât m-am întrebat în momentul în care am văzut-o, oare cum reușește să stea în picioare. Am renunțat să mai deschid calculatorul și m-am băgat înapoi în pat întrebându-mă cât de îndreptățite sunt văităturile și tristețile noastre zilnice.
Atât de mult ne-am obișnuit să ne plângem și să ne întristăm din mici eșecuri, încât uităm cât de norocoși suntem că avem un acoperiș desupra capului, avem de aruncat tone de mâncare și cel mai important, avem sănătate. Uităm, prinși în tumultul vieților noastre, de acei oameni a căror singură vină e că s-au născut într-o societate căreia nu-i pasă de toți membrii ei. Uităm că ne amintim de unii dintre ei numai de Crăciun când facem mare tam-tam din a le dărui câte ceva, după care suntem tare mândri de noi înșine. Uităm că nu suntem buricul pământului, uităm să ne punem în locul acelora care chiar trăiesc tragedii, uităm să uităm de noi, amintindu-ne de alții.
Cafeaua de dimineață 