M-am gândit să ies puțin din hibernare și să mai scriu câteva rânduri. Nu că aș avea ceva important de spus.
Ploaia asta de primăvară care ne-a cotropit în ultimele zile e deprimantă. Nu e ca ploaia de toamnă pe care o așteptăm oarecum pentru că este inevitabilă. Observ totodată, cât de ușor ne e să găsim motive pentru a fi deprimați. Dacă nu găsim,le inventăm pentru că nu ne putem permite să ne pierdem reputația de văitători și plângăcioși.
Bloguri… n-am mai citit în ultima vreme. Nu cu vreun motiv anume, ci pur și simplu n-am citit bloguri. Dacă te întrebi ce pretenții am eu să mă citească alții atâta timp cât eu nu-i citesc, află că nu am deloc această pretenție. Am mai spus că scriu cand, dacă și cum am chef. Booon!
Următorul punct pe ordinea de zi (hahaha), ar fi dezamăgirea pe care am resimțit-o în urma rezultatelor simulării evaluării de capacitate. Ce pretenții poți avea de la „bacalaureați”, cand „gimnazialii” sunt în halul ăsta. E cazul să ne băgăm mințile în cap și să renunțăm la orice pretenții? Că statul ne vrea proști, o știm; dar noi chiar ne vom lăsa prostiți? Mdea…
În rest, toate-s noi și nouă toate. Vreau doar să urez doamnelor, mămicilor și femeilor de pretutindeni: „LA MULȚI ANI!” Gândiți-vă dragele mele că fără voi, viața așa cum o cunoaștem n-ar exista; așadar, aveți grijă de voi și nu va mai lăsați călcate în picioare de niște neica-nimeni care-și autoimpun titulatura de stăpâni ai voștri. Fie ei șefi, iubiți sau soți.
Cafeaua de dimineață 