Luni…

Mă trezi in dimineaţa asta cu senzaţia ca as fi observator. Nuuu, nu d-ăla care observă bunul mers al votării. Nici d-ăla care păzeşte elevii la examene ( îi păzeşte ca să fie sigur că vor copia corect 😆 ). Ci observator al meu, al acţiunilor mele de peste zi. De parcă altcineva ar fi făcut toată treaba în locul meu, iar eu aş fi privit totul de undeva de sus. Sau din lateral. Oboseala pe care o resimt însă mă contrazice, spunându-mi că a fost numai o senzaţie şi că de fapt, chiar eu am fost autoarea tuturor trebilor .

Bine bine, o fo’ senzatie, da’… pe cine să dau eu vina pentru o zi cu o atâta absenţă prezentă, ha? Ei bine, după lupte seculare care au durat în jur de 30 de min, luptă dată între neuronii mei ameţiţi de atâta plutire, am găsit ţapu’. Ăla ispăşitor.

Aţi ghicit, nu-i aşa, că-i vorba de…. (bat tobele pentru suspans ) ziua de Luni! Ocazie cu care i-am scris o scrisoare ce cuprinde câteva versuri prin care mi-am vărsat nadufu’:

Draga noastră Lune-albastră,
Când în zare tu apari,
Toţi se tem şi fug de tine
Ca domniţa de tâlhari!

Că ne scoli de dimineaţă,
Că la muncă ne trimiţi
Şi ne iei pofta de viaţă.
Toooaată ziua adormiţi!

Nu laşi iarba ca să crească,
Nu laşi munca să-nflorească,
Ne-ntrebăm seara uimiţi:
De ce suntem obosiţi?

Cum de ce? Că-i Luni în sat!
Nu vă fie cu bănat,
Ea-i de vină pentru toate
Rele, negre şi pătate.

Dragă Lune, poţi tu oare,
Să faci o minune mare
Superstiţia s-o alungi
Talisman ca să ajungi?

Te-oi fi săturat şi tu
De o lume-aşa nebună,
Care-ţi pune ţie-n cârcă
Câte-n stele şi în lună…

Fă-te Lune mititică
Cât o gură de furnică,
Schimbă nume şi adresă
Că de nu, te bagă-n lesă!!!