Îl văd târându-se încet, de parcă i-ar lipsi un picior. Înaintează târâş-grăpiş în timp ce mă priveşte sfidător şi parcă mi-ar spune: „ţi-am spus eu că nu trebuia s-o cerţi; acum m-a trimis pe mine şi ştiu că nu mă placi deloc fără Ea…”
Aşa-i, nu-mi place deloc El fără Ea. Nu are niciun farmec. Face doar să se întunece totul atât de tare de parcă aş asista la o înmormântare morbidă. Fără Ea nu mai există eliberarea. Şi nu mai există Curcubeul. Îl văd cum se rupe din când în cand trimiţându-mi din spate câte o săgeată strălucitoare doar cât să îmi facă în ciudă. Se închide din nou, fără să-mi trimită însă nicio lacrimă. Măcar una…
Trimite doar fierbinţeală. De parcă ar respira foc. Cu asta reuşeşte să înfurie pe toată lumea. Până şi marea l-ar înneca dacă l-ar putea ajunge.
Iar El, un biet Nor şchiop, îşi adună prietenii şi continuă să se târască de-a lungul cerului precum un ocean negru şi tulbure. Toate astea din cauză că Ea, Ploaia, e supărată pe mine. Am certat-o săptămâna trecută pentru că-şi prelungise vizita nepermis de mult…
Cafeaua de dimineață 