Ştii? Aveţi o vorbă voi oamenii: ” mi-ai mâncat sufletul”. Asa vă spun şi eu acum:” mi-aţi mâncat sufletul din mine…”
Întâi mă dezbrăcaţi. Îmi sfâşiaţi hainele bucată cu bucată. Haine pe care eu m-am trudit mii de ani să le croiesc, să le cos şi să le dau o formă pentru ca voi şi copiii voştrii să vă puteţi bucura de ele împreună cu mine. Căci ele sunt aerul meu; iar voi mi le tăiaţi, le daţi foc şi mă lăsaţi să respir cenuşă. Îmi luaţi apoi copiii pe care îi tranformaţi în mutanţi şi-i vindeţi în pieţe, pentru hârtiile acelea colorate pe care voi îi numiţi bani şi care vă conduc prin viaţă ca pe nişte zombi supuşi răului.
Mă otrăviţi în fiecare clipă hrănindu-mă cu fum şi chimicale. Îmi răscoliţi măruntaiele şi puneţi între ele bolovani care explodează şi mă ard, mă pisează, îmi iau suflul. Mă transformaţi într-un imens coş de gunoi în care vă aruncaţi mizeriile. Mă pârjoliţi şi mă inundaţi cu experimentele voastre inutile. Creaţi maşinării şi unelte prin care vă distrugeţi unii pe alţii. Nu numai că nu sunteţi în stare să aveţi grijă de voi, dar vă mai faceţi şi rău unii altora. Vă pizmuiţi şi vă ucideţi. Sunteţi răi, cinici şi laşi. V-aţi autoproclamat proprietarii mei, dar nu vă daţi seama că v-aş putea îngropa intr-o secundă…
V-am dat tot ce-am avut mai bun în mine. V-am dat Viaţa! V-am dat toate bogăţiile mele, v-am hrănit şi v-am adăpat. Dar voi nu realizaţi că atât războaiele cât şi plăcerile voastre meschine mă distrug pe mine. Nu realizaţi că mă doare fiecare crestătură, fiecare copac tăiat, fiecare munte doborât. Nu realizaţi că-mi asasinaţi sufletul. Sau nu vă pasă…
Iar eu, în loc să zic asemeni vouă:”eu te-am făcut, eu te omor”, asist în tăcere la genocidul pe care îl provocaţi zilnic. Şi vă privesc cu o milă amestecată cu silă. Ştiu că nu trebuie să vă fac eu niciun rău. Voi vă pricepeţi cel mai bine la asta. E suficient să stau şi să privesc cum vă autodistrugeţi. Încet şi sigur, puţin câte puţin în fiecare zi. Apoi, când nu va mai fi rămas niciunul dintre voi, îmi voi linge rănile şi voi începe să croiesc şi să ţes haine noi, curate. Voi rodi copii sănătoşi; voi scoate din adâncu-mi ape curate, voi înălţa munţi şi doar păsările şi animalele vor mai sparge tăcerea…
Acestea-mi spuse Pământul cu o voce slaba, purtată de şuieratul vântului şi redată de marginea ceştii de cafea. Acestea-mi sunt şoptite de către frunze şi bocite de către ramurile copacilor cu trosnituri şi vaiete sfâşietoare. Acestea-mi sunt povestite de către firele tremurătoare de iarbă, într-o după-amiază întunecată în care am ieşit să beau cafeaua în braţele Naturii. Şi-acum e amară; şi rece… Şi nu mai pot asculta…
Cafeaua de dimineață 