Îşi lăsă aripile să cadă întinse în resemnarea supremă. Peste cuib. Ştia că nu va muri prea curând, deşi ar fi dorit. Puiul era salvat acum. Numai el rămase în urma bătăliilor repetate cu acele creaturi ciudate care stăteau pe labele din spate. Deşi a întrebat în stânga şi-n dreapta, nu a reuşit să le afle denumirea. În loc de pene erau acoperiţi cu bucăţi dintr-un fel de piele colorată, iar pe cap aveau îngrămădite fire ca de aţă,adunate unul lângă altul. Şi acestea de culori diferite. Mare parte a corpului era golaş, dar cărau în spate beţe din care ieşea foc.
Instinctul îi spunea că nu se vor mai întoarce curând. Vor mai veni abia când puiul lui va fi crescut suficient cât să aibă pui la rândul său. I se rupe sufletul gândindu-se că nepoţii săi ar putea avea aceeaşi soartă cu a familiei lui. Pentru că beţele de foc se vor întoarce ca de fiecare dată. Nu înţelegea însă raţionamentul acelor creaturi care aplaudau în strigăte de bucurie de fiecare dată când unul dintre ai lui picau răpuşi cu beţele de foc. N-a văzut în viaţa lui fiinţe mai laşe şi mai caraghioase.
Puiul dădea semne de nerăbdare în aşteptarea mâncării de care era privat deja de ore bune. Ideea că ar putea muri, acum îl îngrozea. Jumătatea de aripă care i-a rămas, nu-i era insă de prea mare ajutor. Simţea deja cum zeul somnului îşi cerea tributul pentru acea zi, iar ameţeala nu mai avea răbdare să-l aştepte, aşa că îl învălui cu o mătase opacă. Înainte ca vălul să-i acopere în întregime ochii, ridică cu efort capul şi prinse două muşte pe care puiul aproape că i le-a smuls din cioc. Acum putea plăti tributul somnului. Lung şi apăsător.
A rămas cu imaginea creaturilor ciudate care-i cărau familia moartă în spate, alături de beţele de foc care i-au trimis în lumea somnului etern. Cândva se vor revedea…
Cafeaua de dimineață 