Practic în foarte mare a timpului un sport extrem periculos. Acesta se numeşte a gandi. Periculos deoarece provoacă dependenţă ireversibilă si inevitabil dă rateuri. Aşadar, din puţul gândirii mele pot ieşi idei care mai de care mai absurde, periculoase, inutile sau… geniale (mai rar spre deloc 😆 ).
Ei bine, găsindu-mă azi undeva în mijlocul naturii la o şuetă cu firele de iarbă, a încolţit în neuronu’-mi călător o întrebare: cât ne alegem singuri calea de străbătul a vieţii şi cat este aleasă de către întâmplare, soartă, stele sau cum vreţi voi să numiţi destinul. Nu că ar fi prima dată când mă întreb acest lucru. Numai că până acum nu am reuşit să ajung la o concluzie certă sau definitivă şi cu atât mai puţin incontestabilă.
Având în general o minte analitică şi logică, îmi e greu să pun periplul vieţii mele pe foaia destinului, a întâmplării. Consider că suntem responsabili pentru acţiunile şi deciziile din viaţa noastră, cât şi pentru consecinţele acestora. Făcând insă o scurtă retrospectivă a întâmplărilor din viaţă, constat că aparent nu am avut un cuvânt de spus în multe dintre ele. Ca şi cum ar fi apărut din senin, aşa cum şi sunt de fapt, pure întâmplări. Asta contrazice în mintea mea teorema prin care îmi spun că întrg cursul vieţii este decis de alegerile şi acţiunile mele.
Să fie întâmplarea un efect întârziat al unor alegeri făcute în trecut? Sau este intervenţia Universului în momentul în care acesta consideră că undeva, cumva, s-a ieşit din echilibru? Pentru că de un lucru sunt sigură: echilibrul există în tot. Iar atunci când acesta şchiopătează, ceva, (îmi place să cred că Universul în întregime), complotează pentru a-l restabili. Şi pe acel ceva nu-l interesează dacă face ceea ce in accepţiunea noastră se numeşte bine sau rău; ci acel ceva este interesat de restabilirea echilibrului în tot, indiferent prin ce mijloc.
Cafeaua de dimineață 