Ne întâlnim cu ea, cu speranța, in fiecare zi și la fiecare gand de a întreprinde o acțiune intervine fără să conștientizăm măcar. De multe ori speranța e cea care ne motiveaza să începem o activitate, să luăm o hotărâre, sau chiar să evoluăm, sperăm noi, către mai bine.
Pe de altă pate, între speranță si iluzionare e doar un minuscul pas, un aproape imperceptibil fir care se poate rupe fără să realizăm că s-a întâmplat.Se poate întâmpla să sperăm chiar și la lucruri care e puțin probabil că vor deveni realitate vreodată. Pentru că oamenii au așteptări. Au mari așteptări de la alții, sau pur și simplu de la providență, dar nu se opresc o clipă să-și analizeze propriul caracter și așteptările pe care le pot avea de la ei înșiși. Așa se ajunge la dezamăgiri cumplite, fatale chiar. Aunci se instalează depresia, neîncrederea de sine, dezgustul față de restul oamenilor și față de societate.
Nădejdea pe care o punem în orice altceva decât în noi înșine, poate fi cu adevărat nocivă. Idealul de a găsi întotdeauna echilibrul, rămâne cred eu, in zilele noastre, la stadiul de ideal greu de atins. Și mai cred că putem face uz de speranță, doar atunci când știm că procentul in care noi o putem ajuta ca lucrurile să devină realitate, este relativ mare. Putem folosi speranta ca motivație de început, nu ca unică sursă aducătoare de realizări.
[jamiesocial]
Cafeaua de dimineață 