[slideshow_deploy id=’248′]
Unul dintre cei mai mari și mai recunoscuți pictori ai țării noastre, s-a stins din viață in noapte din 27 spre 28 iunie 1916 în urma unei boli cu afecțiuni ale măduvei spinari, care l-a țintuit într-un fotoliu nemaiputându-se mișca timp de 6 ani.
Mentor i-a fost Nicolae Grigorescu, care l-a încurajat și i-a fost alături. Dar, așa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului cu mulți dintre oamenii de seamă ai României, Luchian nu a fost valorat în timpul vieții, trăind în necazuri și sărăcie. Și cu toate astea, atunci când nu mai putea ține penelul în mână din cauza paraliziei, punea să-i fie legat de închietura mâinii pentru a putea picta în continuare.
Atâta pasiune și efort depuse de un om pentru muca sa, nu merita oare valorate ? De ce întotdeauna ne amintim să ne prețuim artiștii, pictorii, marii oameni de cultură, abia după ce se sting din viață? Cum se poate promova atâta nulitate în mass-media actuală, adevăratele valori fiind lăsate să piară în mizerie și sărăcie? Ce-i folosește omului că-l slăvești după ce moare, dacă atâta timp cât a trăit nu i-ai oferit măcar o vorbă bună sau o încurajare?
Alegeți-vă cu grijă oamenii pe care îi promovați. Gândiți-vă că pițipoancele din silicon și politicienii senili ale căror mutre le vedem non-stop la TV, nu aduc nicio contribuție culturală utilă și nici nu vor lăsa în urma vreo mare epopee. Poate doar greață și un gust amar. Prețuiți oamenii de valoare înainte de a fi prea târziu. Și pentru ei, și pentru noi.
Cafeaua de dimineață 