Povești nepovestite II

Îngeri

A fost odată ca niciodată o grădină cu îngeri. În fiecare dimineață, după ce se hrănesc cu lacrimi de rouă plânse cu fericire de zorii zilei, îngerii își întind aripile colorate pentru ca soarele să le sărute pe fiecare în parte. Copiii lui dragi pentru care strălucește în fiecare zi cu bucurie de la răsărit până la apus.
Un înger cu aripi roz de mătase satinata, mai îndrăzneț de felul lui, s-a parfumat în exces încercând să atragă atenția unei albine indecise care se tot învârte în jurul lor neștiind unde să se așeze.

Un altul, cu aripi de catifea roșie ca vinul antic păstrat în pivnițe neaflate încă, îmbrățișează somnoros șoaptele vântului încercând să mai doarmă puțin. E prea tânăr să se trezească atât de devreme. Un boboc de înger răsfățat de norișorul care-i face umbră pentru a-și continua somnul.

Îngerul cu aripi galbene precum apusul după o ploaie de vară, e cel mai vesel. Se joacă neobosit cu razele ghidușe care-l mângâie cu gingășie și dragoste.
Dar soarele-și continuă călătoria și oamenii se trezesc. Atunci, îngerii devin trandafiri. Pentru că oamenii nu pot vedea îngeri.