Post-vară

„E atât de scurtă vara” şi asta cel puțin, a fost (este) plină de fenomene meteorologice care mai de care mai dubioase care mie nu-mi par deloc tocmai naturale. Pe mine luna august mă bagă mereu într-o… hai să nu-i zic depresie; melancolie, nostalgie post-vară. Sau pre-toamnă. În august realizez mai mult decât oricând că timpul aleargă într-un sprint neobosit şi perpetuu, iar pe mine mă epuizează un amărât de maraton la pas pe cărările astea atât de întortocheate ale vieții mele insignifiante. În august mă gândesc invariabil la cât de scurtă-i vara şi la cat de rapid şi barbar se apropie iarna.

Vara asta am dat o fugă la munte. Mai scurt decât anul trecut din lipsa de timp dar nah… Locuri splendide, mirifice de care n-aş fi vrut să mă despart, deşi oricum locuiesc practic, la poale de munte. Locuri maiestuoase, cu viață proprie în care timpul pare că se odihnește la umbra copacilor. Păcat că sunt locuite. Oamenii nu încetează să mă oripileze. Prin nepăsare, nesimțire şi mai ales prin felul în care îşi arogă dreptul de a stăpâni minunăția asta de natură. 

Cascada Urlatoarea

Vara asta mi-am pus experiența la bătaie ajutând un prieten să-şi demareze o mică afacere. Mă voi ocupa în continuare de bunul mers al acesteia pentru un an de zile, timp de 14-16 ore pe zi. Așadar timpul meu liber va deveni puțin spre deloc. Totuși, la anul pe vremea asta, sper că mă voi ocupa de propria mea mică afacere. Experiența nu e niciodată prea multă;  zilnic ai ceva de învățat, în fiecare minut al zilei. Dacă  vrei.

Vara asta am învățat (încă o dată) că răbdarea e o condiție absolut indispensabilă pentru supraviețuire. Lucru destul de greu pentru impulsivitatea şi nerăbdarea ce mă caracterizează. Cum spuneam, mereu ai de învățat. 
Vara asta am cunoscut răutatea umană în forma ei cea mai gratuită, pură şi absolută. Dorința malefică a oamenilor de a distruge alți oameni mă lasă interzisă. Când ştii că oamenii ăia îți sunt rude, te întrebi serios dacă nu cumva ai aterizat în locul ăsta din greșeală în timpul unei călătorii spațiale eșuate. Ba chiar îți pui la îndoială propria-ți bunătate şi te întrebi, ştiind că n-ai făcut rău niciodată cu bună ştiință nimănui, cum de eşti înconjurat de atâta răutate. Pentru o persoană empatică, răutatea celor din jur e atât de extenuantă încât îşi dorește să moară, doar să nu mai simtă. E şi mai rău când răutatea o vizează direct.
Şi uite-aşa (aproape) a trecut vara. Fiecare dintre noi ne continuăm viața în micuța şi îngusta lume pe care ne-o creăm, fără să luăm seama la ce se întâmplă dincolo de ea, la cei ce deasemenea locuiesc în lumile lor mici, sau la cei care nu au o lume a lor, ci trăiesc în derivă, la cheremul altora sau al sorții. Părem a nu băga în seamă tragediile ce se petrec zilnic mai aproape sau mai departe de noi. Atenția ne e deturnată cu bună ştiință către lucruri insignifiante, încurajând astfel pe cei ce ştiu şi pot 
să-şi îndeplinească liniștiți planurile care, de cele mai multe ori, duc la distrugerea celor mulți, în folosul celor puțini şi puternici.

Am mai aflat şi că o oarecare stare de ignoranță îți dă o oarecare stare de fericire. N-as renunța însă, pentru nicio fericire, la puterea conferită de cunoaștere. Chiar dacă puterea aia o am doar asupra mea. În altă ordine de idei, am ajuns la concluzia că nu-mi doresc neapărat nimic mai mult şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce am. Şi că e suficient atât. 

Anunțuri