#Colectiv

*

V-ati dus de-un an; mult prea curând s-a stins scânteia vieții voastre,

Și ați plecat cu toți lăsând durere-n sufletele noastre. 

Încrezători în tinerețe ați vrut doar viața s-o trăiți, 

Nu soarta tristă-a fost de vină, ci nepăsarea lor, să știți! 
Hâde bătrâne, puturoase, ce-s gâtuiti de cruci din aur

V-acuză din ai lor bolizi că v-ați dat viața la balaur,

Că muzica ce-o ascultați venită-i din adâncul negru 

Și sunteți singuri vinovați; că sufletul nu vi-i integru…
Nu i-ar răbda prea mult pământul, să aibă și-ei aceeași soartă, 

Durerea voastră s-o resimtă căci astăzi nimeni nu-i mai iartă,

Nici Dumnezeu, pe care hoții se laudă că îl slujesc,

Dar vor plăti! Rotundă-i roata de când îi neamul omenesc! 
Știu, voi ne priviți acum cu milă căci luminați frumos în pace,

Iar noi rămas-am în mocirlă și porcii-și umplu a lor troace

Cu-a noastre suflete-osândite să-ndure silă și dispreț,

Căci cei ce-ar trebui s-ajute ne-au transformat azi în nutreț! 
Nu am uitat, nu vom uita ce-a trebuit să pătimiți,

Pe ei nu-i vom ierta nicicând, osândei veșnice-s sortiți, 

Iar voi de sus, din lumi mai bune, sclipind etern pe-un cer feeric

Să luminați a noastre minți, să ne trezim din întuneric! 

* – Nu e o compoziție neapărat literară. Mi-am pus frustrarea în versuri ca să  nu încep a înjura ca un birjar. În proză .