Drumetie (I)

Duminică dimineața, 6 și un pic. Echipați cu doar câteva sandwich-uri calde și cu vreo două sticle de apă, pornim spre munte știind că vom evita traficul infernal care va acapara DN 71 peste doar cateva ore. Cumva încă zdrncinati de ghinionul de acum două săptămâni, când radiatorul s-a supărat atât de tare încât n-a vrut să pornească iar temperatura apei s-a ridicat atât de mult încât am fost nevoiți să ne întoarcem de la jumătatea drumului, lăsăm în urmă micile orășele și comune și înaintăm înconjurați de un peisaj pe care îl ador.

​

Trecem de cota 1000 și ajungem cu bine la Cabana Dichiu. Spun cu bine, deoarece ăsta a fost punctul din care ne-am întors data trecută. De data asta totul e in regulă, radiatorul fiind nou, trafic – deloc, peisaj – superb, trebuie doar să ne hotărâm încotro mergem mai departe: spre Piatra Arsă ori spre Padina și apoi Pestera hotel unde-i cap de linie pentru mașini. Având mai multe obiective turistice și cu gândul că voi putea urca de la Peștera la Babele la pas, am optat pentru cel de-al doilea traseu. Știind că vom avea nevoie de popas mai mult la intoarcere, n-am oprit decat la barajul Bolboci cât să fac o poză. Urcând și coborând și iar urcând, am trecut prin Padina, Zănoaga, Mănăstirea Peștera și am ajuns la cap de linie, unde se află telecabina și ultimul punct salvamont pe acest traseu.

​
În afară de gălăgioasele rândunele care sunt cu sutele având cuiburile sub acoperișul telecabinei, totul era nemișcat. Până și vântul ne mângâia cu o blândețe neobișnuită pentru altitudinea de 1600 de metri.

​

Eu jubilam descoperind traseul pe care am fi putut ajunge la Babele în pas ușor, înconjurați de coline, stânci și păduri. Cam două ore de mers, după cum ne-a spus un localnic. Însă, cu jubilatul am rămas pentru că au început comentariile: că e prea departe, că nu mai e nimeni pe traseu, (normal, era abia 8), că.. telecabină (nici n-am vrut să aud, și orium pornea abia la 9; nu aveam de gând să pierd o oră stând degeaba). Bineee, după cateva negocieri am ajuns la un compromis: ne întoarcem, ne oprim pe traseu pentru o cafea și pentru a vizita ceva interesant… dacă găsim și urcăm la Piatra Arsă de unde drumul până la Babele durează în jur de o oră. Zis și făcut!

Ne-am oprit la peșteră. Nu mă interesa să vizitez mănăstirea și nici Peștera umedă și întunecoasă. Traseul însă, deși nu foarte lung e răcoros și fermecător. Mi-a placut curtea prin poarta căreia se pleacă spre peșteră

​
Cât am evitat, tot m-a prins într-o juma’ de poză blurata in timp ce pozam… curtea 😆

​
Și am pornit.

​
Primii metri ar trebui parcurși cu grijă, deoarece podețul de lemn e plin de găuri și riști să-ți lași picioarele acolo mai ceva decât în gura unui rechin. Am coborât apoi scările de beton înconjurați de pădure, stânci și-un fir de apă.

​​
​
Am descoperit chiar și o mini cascadă ce cânta în armonie cu pasarile și frunzele copacilor.
​
Am ajuns astfel la peșteră de unde ne-am întors fără să intrăm, zăbovind însă după câte o floare sau copac sau susur de apă. 

​
Am ieșit de pe teritoriul mănăstirii învăluiți de un „Doamne miluiește” ce răzbea din megafoanele amplasate statrgic la orice colț de clădire sau grădină.
​
Am trecut pe lângă campingul din Zănoaga, nedorind să deranjăm somnul turiștilor ale caror corturi păreau o pădure din mușuroaie de furnici.

Ajungem la Padina unde încetinim fără a opri, căutând ceva interesant de văzut. N-am găsit. Câteva rulote și corturi răsfirate, lăsau la vedere grajdurile fermelor aferente cabanei. O grămadă mare de bălegar înconjurată de un gard rar, tronează in mijlocul unuia dintre luminisuri precum un adevărat monument al naturii. Încă se văd urme ale festivalului Padina Fest ce a avut loc in urmă cu aproximativ o lună. Urme…menajere, vreau să zic. Sticle, doze, șervețele… per total un peisaj trist. Am rămas dezamăgită de locul care era candva cel mai mare și mai ocupat loc de camping din zonă.

Ca o paranteză, voi adăuga faptul că dezamăgirea s-a extins cam spre tot ceea ce ține de administrația Jud. Dâmbovița. Drumuri rupte și pline de găuri, gunoaie împrăștiate prin paduri, nici cel mai mic semn prin pancarte, care să îndemne la păstrarea curățeniei sau protejarea naturii. Așadar RUȘINICA administrației din Dâmbovița. În același timp, administratia Jud Prahova merită o bilă albă pentru că am găsit pe porțiunea lor de traseu tot ce lipsește în partea cealaltă. Am închis paranteza.

Trecem, deci, prin Padina și oprim la Bobloci. Podul de la marginea barajului care face legătura intre șoseaua principală si Cabana Bolboci este inchis mașinilor. Există însă la câteva sute de metri, un drum de țară pe unde se poate ajunge cu mașina pentru cei care se cazează la cabană și zăbovesc astfel mai mult timp. Cum noi am oprit doar pentru cafea și vizită, am lăsat masina pornind pe jos, făcând fotografii și bucurandu-ne de bulgării pufoși ce-și aranjau buclele în oglinda lacului.

​
(va urma)