Îmi dau voie să am un vis

E frumos să poți visa cu ochii deschiși. Și periculos, adevărat, dar pentru azi voi lăsa deoparte aspectul ăsta. 

E frumos să poți visa în stare de veghe, spuneam. Îți întărește senzația de VIU, de om care e capabil încă să trăiască, să creeze, să spere. Un vis aduce cu sine o bucurie lăuntrică și o senzație de împlinire. Stimulează gândirea; obligă creierul să conceapă zeci de planuri și modalități prin care ar putea să-l transpună in realitate. Un vis e mai mult decât un țel, din punctul meu de vedere. Pentru alții, acestea sunt sinonime. Totuși, un vis are nevoie într-o oarecare măsură de mai multă muncă, de perseverență și de curaj. De curajul de a nu renunța după fiecare greutate, după fiecare dezamăgire care va apărea, inevitabil. Și în general, are nevoie de mult mai mult timp pentru a fi realizat. Deasemenea, e nevoie de o intensă si reală pregătire sufletească pentru eșec; astfel că da, poate fi periculos. Dar posibilitatea de a-ți vedea visul cu ochii merită, zic eu, asumarea oricărui risc.

Pe de altă parte, vi s-a întâmplat ca după ce visul vostru a început să prindă contur, după ce a devenit un plan real de acțiune, după ce ați făcut anumite sacrificii și mai ales, după ce l-ați discutat intens cu alte persoane, acesta să înceapă a se nărui? Pe cât de greu a devenit solid, realizabil, pe atat de ușor începe să se dezintegreze. Mă întreb: e oare posibil ca invidia si gândurile negative ale unei colectivități care te pizmuieste pentru îndrăzneala de a-ți realiza visul, sa poată influența negativ atât de mult încât acesta să se spulbere?

Nu pot spune că aș putea raspunde la întrebarea asta din propria mea experiență. In primul rând pentru că, deși am impresia că mi s-ar fi întâmplat de câteva ori, aș putea părea complet ilogică datorită înclinației mele de a lua in serios puterea gândurilor. În al doilea rând deoarece nu sunt o persoană care visează prea des cu ochii deschiși și nici una care să conceapă planuri complicate. Iar atunci când am un astfel de vis, datorită firii mele prea putin sociabilă, nu prea am cui și de ce să-l povestesc.

Am avut cândva un astfel de vis. Indiferent cât de mic și insignifiant părea pentru alții, pentru mine era mare; și important; și irealizabil. Și totuși, l-am realizat! Într-o altă țară, într-un alt mediu, cu altfel de oameni. Pentru că am găsit susținere peste tot. Chiar dacă eram un nimeni, o necunoscută și mai ales, o străină pentru ei, oamenii aceia m-au susținut și m-au ajutat întru totul.

Pot oare spera să găsesc aceeași susținere și același ajutor în propria-mi țară? Rămâne de văzut, presupun, dacă visul meu va prinde contur si va începe a se solidifica, din nou.